LÍNGUA RUMENA. LIMBA ROMÂNA

LINGUA RUMENA, LIMBA ROMÂNA. PROF. DR. DARCY CARVALHO, SÃO PAULO, BRASIL
TEXTOS EM ROMENO PARA ESTUDO DO RUMENO CONTEMPORÂNEO ESCRITO, TIRADOS DA INTERNET

“Rumanian is the only survival of the Latin language spoken in the Eastern Roman Empire. In linguistic terms  we may define Rumanian as an evolved form of East Latin with the changes and influences it has experienced during twenty centuries” Grigore Nandris , Colloquial Rumanian, 1945, Dover, New York.  Presently,  Rumanian is the official Language of two countries, of Romenia and of the Republic of Moldova. In Moldova, before its  independence from the Soviet Union, Rumanian was written with the Cyrillic alphabet.


Contents: 01, 02, 03, 04. 05, 06

01

Imperiul Roman. Criza Imperiului Roman. Izvoarele de drept in Romania si cele din dreptul roman.

Imperiul Roman. Entitati politice cu control absolut asupra unui vast teritoriu care cuprinde o multitudine de nationalitati si arii culturale, state monarhice cu vocatie universalista si legitimare prin imitatia imparatiei divine, iata cele mai influente, longevive si puternice imperii care au marcat istoria lumii… La inceput condusa de regi de origine divina, apoi republica in probabil cea mai glorioasa perioada a sa, lumea romana devine in cele din urma principat sub Augustus in 27 a.Hr. In vremea imparatului Claudius (41-54) imperiul s-a extins in Britania, iar dupa o scurta criza in vremea imparatului Nero (54-68) imperiul si-a atins maxima intindere in vremea imparatului Traian (98-117). Traian a cucerit Dacia, Mesopotamia si parti din Arabia. Secolul III a fost dominat de o perioada de anarhie militara, in timpul careia unele legiuni isi proclamau comandantii ca imparati, si au avut loc foarte multe razboaie civile, dar Diocletian a adus un suflu nou prin faptul ca reorganizat administratia in mai multe prefecturi si dioceze, si va instaura si Tetrarhia, prin care imperiul va fi condus in continuare de 2 Augusti si 2 Cezari.

Dezvoltarea spectaculoasa de la o cetate la o asemenea stapanire este de negandit fara sistemul militar excelent si administratia extrem de bine pusa la punct. Socotind pana la caderea Bizantului in 1453, imperiul a durat 2214 ani! Roma antica a avut o contributie incontestabila la dezvoltarea dreptului, artei, arhitecturii, tehnologiei, religiei, literaturii, razboiului, in lumea occidentala de neinchipuit fara mostenirea sa. Influenta se resimte puternic in contemporaneitate si datorita preluarii structurilor romane de catre Biserica Catolica.

Criza Imperiului Roman: mit sau realitate? Autor: Irina-Maria Manea.  Secolul al III-lea debuteaza si sfarseste cu doua personalitati energice, Septimius Severus si Diocletian, care reusesc sa creeze stabilitate prin masuri care au un oarecare grad de similaritate: la nivel practic prin accentul pe sustinerea si reorganizarea armatei sau intarirea sistemului defensiv, iar la nivel ideologic printr-o autocratizare a imaginii imperiale, cu o aura mai puternica de sacrosanctitate. Intre cei doi insa diferentele sunt mult mai pregnante, deoarece Diocletian mostenitorul unor decenii extrem de problematice. Este un secol greu de reconstituit, pentru ca sufera din cauza lipsei acute de informatii pertinente sau a manipularii acesteia atunci cand exista.

Diviziunile cronologice sunt adesea artificiale, acordand unor episoade un rol mai mare decat in realitate. Anul 235 este in general acceptat ca fiind debutul anarhiei militare, pornind de la opiniile lui Aurelius Victor, dar modificarile nu sunt niciodata bruste; istoria este un continuum, cu dezvoltari si procese de durata.Intr-adevar, schimbarile rapide de domnie dupa 235 compromit serios stabilitatea imperiului, imparatii fiind mai preocupati de alungarea barbarilor, de evitarea uzurpatorilor sau de prevenirea unor ruperi de teritorii prin actiuni imediate, punctuale, decat de construirea unui plan politic coerent.

Sunt multe elemente pe care ar trebui sa le luam in considerare cand discutam “criza” secolului al III-lea. In primul rand ar trebui sa ne intoarcem mai mult in timp pentru a observa ca este vorba despre un fenomen care nu se limiteaza numai la secolul in cauza. Marcus Aurelius ii infrunta pe marcomani si ca urmare se produc modificari in structura militara si cea sociala. In 217 il avem pe primul imparat din ordinul ecvestru, Macrinus, o deviere totala de la norma. Dincolo de schimbarile pe plan intern sa nu uitam de cele pe plan extern: ascensiunea unui Imperiu Persan mult mai agresiv si extinderea federatiilor de triburi de pe Rin si Dunare. Sunt factori asupra carora Roma nu are control si in functie de care trebuie sa se adapteze.

Dupa o serie de imparati care nu pot asigura continuitatea si stabilitatea domniei, ucisi fie in lupte, fie in revolte ale trupelor, in anul 260 imperiul ajunge la nadirul existentei sale: o trezorerie aproape goala, toate frontierele amenintate, un imparat prizonier, doua teritorii secesioniste. Si totusi, imparatii Gallienus, Aurelian si Probus reusesc sa impiedice disolutia imperiului. De altfel, fara capacitatea primului de administrare cu resurse extrem de limitate si de reformare potrivit cerintelor stringente ale situatiei politice delicate, poate ca Imperiul ar fi disparut, pentru ca Gallienus a facut posibila refacerea sa in timpul imparatilor illyri. Gallienus s-a adaptat la posibilitatile de care dispunea, apeland la solutii care nu faceau parte dintr-un plan de guvernare coerent, ci erau in conformitate cu cerintele momentului.

De altfel, lipsa unor atare planificari si a unei ordini politice bine inchegate poate fi privita drept reprezentativa pentru imparatii-soldati, fortati sa reactioneze rapid si decisiv. Termenul de “criza” referitor la aceasta perioada este oricum criticat din cauza hiperbolizarii pe care o induce, precum si a incarcaturii usor emotionale, preferandu-se termenul de “transformare”[1]. Desigur ca asta nu inseamna negarea unor situatii distructive pentru Imperiu, ci doar ideea ca o criza este pana la urma parte dintr-un proces natural de evolutie. Luate individual, tulburarile care afecteaza Imperiul acum nu sunt noi, si nici nu au incetat odata cu tetrarhia lui Diocletian.

Dezastrele militare, migratiile popoarelor, raidurile de-a lungul frontierelor, rebeliunile interne si externe, foametea, falimentul, razboaiele civile – toate sunt familiare in istoria romana. Sa vedem cateva exemple: Crassus este invins la Carrhae, Varus pierde legiunile in Germania, Fuscus la fel pe Dunare; cimbrii si teutonii sunt izgoniti abia in sase ani de Gaius Marius, Iulius Caesar face fata migratiei helvetilor; socii se revolta cerand drepturi egale; mai multe personaje se lupta pentru controlul imperiului in 69 sau 192, uneori chiar incapacitatea imparatului de a infrunta pericolele conduce spre confruntarile civile.

Contextele interne si externe au o legatura indisolubila, iar pentru contemporani ordinea cauzala nici nu era atat de importanta[2]. Un scenariu pe care il vom tot regasi in secolul al III-lea si nu numai ni-l ofera Domitian: acesta lupta cu succes impotriva chattilor in Germania, dar apoi sufera o serie de infrangeri cauzate de daci. Profitand de haosul de pe fronturi, Saturninus incearca uzurparea in Germania. Roma asadar nu s-a bucurat niciodata de o autoritate absoluta asupra inamicilor externi sau interni. Secolul al III-lea nu reprezinta o etapa izolata in istoria romana, separata de situatia precedenta sau ulterioara.

Privind lucrurile intr-un context mai larg, conflictele, secesiunile, uzurparile, in general subminarea autoritatii imperiale pot fi explicate data fiind natura neomogena a imperiului, care este un mare conglomerat de teritorii, popoare, forte militare si centre administrative regionale, sub egida imaginii imparatului care este, cel putin la nivel ideologic, factorul unificator. Imperiul sufera de la bun inceput de o predispozitie catre dezintegrare data fiind mare diversitate de elemente componente, un defect congenital care va duce pana la urma la destramarea sa in secolul al V-lea. Iarasi, caderea Imperiului de Apus ar putea fi interpretata tot drept o transformare, nu un colaps, iar ideea cum ca ar fi fost declansata de ce s-a intamplat in secolul al III-lea ar trebui revizuita.

In ultimul timp s-a accentuat perceperea acestei “crize” drept un proces complex, determinat de interactiunea unei serii complexe de factori. Geza Alföldi rezuma diversele aspecte ale perioadei in mai multe puncte: transformarea imparatului intr-un despot militar, instabilitatea generala, cresterea puterii trupelor, cresterea influentei provinciilor militarizate ca cele de la Dunare, decadenta economica, modificari sociale, descresterea populatiei, invazii la toate frontierele, tulburarile moral-religioase, probleme de legitimitate si baze ideologice[3]. In functie de acesti factori s-a conturat o imagine sumbra asupra epocii care ar trebui usor nuantata. Criza nu este un cataclism care afecteaza in mod egal toate provinciile Imperiului[4]. Balcanii, spre deosebire de zona renano-danubiana, nu sufera atat de mult sub aspect agricol si urban. La finele secolului inca mai exista multe orase, unele chiar prosperand, dar curiales pierd teren in fata militarilor, birocratilor si marilor proprietari.

Senatorii sunt principalii perdanti in acest secol: eliminati de la comanda legiunilor si de la conducerea provinciilor, acestia trebuie sa isi croiasca alt drum spre o cariera politica stralucita. Masura este iarasi una punctuala, necesara, deoarece confruntat cu atat de multe amenintari externe, Imperiul are nevoie de oameni cu multa experienta militara, pe care ii putea furniza ordinul ecvestru. Dio Cassius si Herodian se poate de altfel sa fi contribuit la acest mit al unei ere a intunericului, relevandu-si de fapt teama de a-si pierde puterile in fata militarilor in ascensiune. Mai multi specialisti subliniaza continuitatea care caracterizeaza secolul al III-lea in ceea ce priveste strategia militara, aplicarea justitiei, cultele publice, reprezentarile propagandistice ale puterii, etc.[5] Structurile socio-economice din mai multe regiuni sunt chiar intacte pana in ultimele trei decenii ale secolului, in Africa, Italia sau Gallia pastrandu-se in buna masura infrastructura traditionala, densitatea populatiei si prosperitatea, cel putin asta pare sa reiasa din izvoarele arheologice[6]. Acestea nu ne spun insa mai nimic despre taxari, datorii, diminuarea resurselor sau tenisunile sociale, ci ca au existat grupuri de populatie care au continuat sa traiasca mai mult sau mai putin in aceeasi zona de cultura materiala.

Deplasarile sunt iarasi o problema importanta, si se pare ca in perioadele de razboi prelungit cum ar fi 165-180 sau 250-284 oamenii incep sa paraseasca provinciile de la Dunare si Agri Decumates[7]. Tensiunile acumulate sub conceptul de “criza” nu presupun subminarea totala a modus vivendi din provincii, dar cauzeaza totusi mutatii. Izvoarele grecesti de pilda se plang de povara ce apasa tot mai greu pe umerii populatiei pentru a satisface nevoile materiale ale soldatilor[8]. Unele comunitati precum Skaptopara, Aragoe sau Takina sunt, conform plangerilor pe care le adreseaza imparatului, in pragul colapsului din cauza taxarii exagerate, pentru care pledeaza si numarul crescut de curatores care au grija ca banii sa se pastreze pentru armate.

Intrebarea este daca aceste probleme schitate aici, care nu sunt noi, s-au adancit intr-o criza mai complexa si multifatetata care sa ameninte continuitatea sistemului roman. Dio Cassius in toate cartile sale atrage atentia asupra naturii turbulente a armatei, dificil de controlat, si a pericolului emergentei unei tiranii militare care sa distruga structura sociala, mai ales daca imparatul educa trupele ca pe o clientela personala careia populatia trebuie sa i se supuna[9]. Herodian povesteste si el ca viciile armatei deveneau din ce in ce mai alarmante, mai ales dupa ce Pertinax este ucis si functia de imparat i se vinde lui Didius Iulianus, un semn al unei indiscipline rusinoase a soldatilor care manevrau autoritatea dupa bunul plac[10]. Este adevarat ca puterea armatei devine mult mai vizibila in acest secol cu pericole pe toate fronturile, dar ea se manifesta cu mult mai devreme[11], pentru ca poate solicita oricand bunuri si hrana, iar daca comunitatile nu indeplinesc conditiile impuse, ea se poate usor transforma intr-o banda de jefuitori.

Plangerile referitoare la comportamentul inuman al armatei abunda in istoria romana. Putem doar presupune ca in conditiile de razboi permanente din secolul al III-lea, cerintele armatelor secatuiesc provinciile de granita si provoaca migratii ale populatiei.

Depopularea agravata de epidemiile aferente starii de razboi prelungit inseamna descrestere a productiei, incasari mai slabe ale taxelor, o baza logistica inferioara si mai multa presiune pe supravietuitori de a asigura aprovizionarea armatelor. In astfel de zone in care procentul de soldati este ridicat si are loc concomitent o scadere a populatiei civile putem vorbi intr-adevar de o criza accentuata. Un indiciu al crizei poate fi si declinul proiectelor edilitare si al numarului de inscriptii, declin progresiv de la Severus Alexander care poate confirma tensiunile din cadrul comunitatilor care continua sa isi duca traiul, dar in anumite limite. Notabilii locali se supun progresiv militarilor si curatorilor, impartind cu ei posibilitatile locale, pierzand statut si neavand la dispozitie mijloacele necesare pentru a initia constructii, monumente, sau pentru a intretine foarte bine infrastructura sau manifestarile culturale si religioase.

Un simptom al adancirii problemelor preexistente in secolele anterioare il reprezinta si devalorizarea monedei imperiale, indeosebi dupa 260. Antoninianus contine in 238 argint in proportie de 47% pentru ca in 253 sa ajunga la un procent de 21% si de numai 2,7% in 268. Pana in 253 aurei cantaresc cu o treime mai putin ca in 193. In 253 monetaria din Roma devalorizeaza pentru prima data monedele din aur, iar cele mai multe monede din aur nici nu se mai folosesc pentru schimb. Inflatia nu apare peste tot in egala masura, pentru ca preturile difereau de la regiune la regiune, cu specificitatile caracteristice. Victimele devalorizarii sunt fermierii si proprietarii, care primesc de la comandanti monede care se deterioreaza repede, iar la randul lor soldatii pot vinde prada cu preturi mari. Asadar, hinterland-ul marilor armate invoca cel mai bine ideea unei crize profunde in secolul al III-lea. Pe de alta parte, nici nu putem vorbi despre o uniformitate in manifestarea crizei si anarhiei militare, ci mai degraba despre un amestec de continuitate si discontinuitate.

Nu este vorba despre o criza care apare brusc, sau de elemente componente noi, ci mai degraba de o acumulare progresiva a acestora care a amplificat uneori viziunea unei perioade catastrofale, viziune care ar trebui nuantata. Sa nu uitam ca, chiar si dupa acesti ani de lupte interminabile, si externe, si interne, in 284 Imperiul arata din multe puncte de vedere la fel ca in secolul al II-lea. Izvoarele dreptului roman.  Definirea conceptului de izvor de drept. Notiunea de izvor al dreptului are mai multe acceptiuni[1]. Pornind de la definitia si analiza terminologiei privind izvoarele de drept, specialistii in drept roman au ajuns la concluzia ca acestea prezinta mai multe acceptiuni: in sens material, in sens documentar si in sens formal. In sens material desemneaza totalitatea conditiilor materiale de existenta, care determina o anumita reglementare juridica. Asadar, intrucit fiecare solutie se intemeiaza pe relatii de productie specifice, calitatea izvoarelor de drept in sens material se schimba odata cu. trecerea, de la un mod de productie la altul.

 Intr-o a doua acceptiune, izvoarele dreptului in sens documentar desemneaza totalitatea documentelor istorice existente la un moment dat ca izvoare. Din aceasta categorie fac parte textele epigrafice, papirusurile si textele istorice si literare.  In fine, izvoarele dreptului in sens formal desemneaza totalitatea formelor necesare pentru exprimarea normelor jurdice. Pentru ca o norma sociala sa devina norma de drept sunt necesare anumite procedee de adoptare, procedee care difera de la o societate la alta. Prin urmare, totalitatea procedeelor utilizate in scopul transformarii normelor sociale in norme juridice constituie izvoarele formale ale dreptului.In societatea romana izvoarele dreptului in sens formal au evoluat sub influenta nemijlocita a factorilor economici, sociali si politici [2].

In epoca veche, imediat dupa fondarea statului, principalul izvor de drept a fost obiceiul, corespunzator cerintelor economiei naturale inchise. Incepind din secolul al V-lea pina la sfarsitul republicii, dreptul roman a fost exprimat, cu precadere, in forma legii. Tot in epoca veche, in ultimele secole, edictul pretorului si jurisprudenta sunt recunoscute, alaturi de obicei si lege ca izvoare de drept. In epoca clasica, la vechile izvoare s-au adaugat altele noi: senatus-consultele si constitutiunile imperiale. In epoca postclasica,. odata cu instaurarea monarhiei absolute, normele de drept imbraca, in exclusivitate, forma constitutiunilor imperiale si a obiceiurilor.

I . Obiceiul. In epoca prestatala viata societatii romane era reglementata de obiceiuri nejuridice, formate prin repetarea unor comportari, conform cerintelor economiei primitive.  Obiceiurile nejuridice erau intemeiate pe vechi traditii si exprimau interesele tuturor membrilor societatii, asa incit erau respectate de buna voie. Odata cu dezvoltarea vietii economice, asistam la un inceput de stratificare sociala si la aparitia primelor elemente ale organizarii politice. In cadrul acestei evolutii generale fizionomia obiceiului se schimba, in sensul ca obiceiurile convenabile si utile minoritatii dominante incep sa fie impuse intregii societati. Dupa aparitia statului aceasta tendinta se cristalizeaza definitiv. Alaturi de unele obiceiuiri, preluate din epoca primitiva, care au devenit obligatorii prin sanctionarea lor de catre stat, au aparut si obiceiuri juridice noi, generate de noile realitati economice, sociale si politice.

Pina in secolul al V-lea, cind a fost adoptata Legea celor XII Table, obiceiul a fost singurul izvor al dreptului roman. Obiceiurile juridice, erau tinute in secret de catre pontifi, iar acestia pretindeau ca le-au fost incredintate de catre zei, in scopul de a acredita originea divina a dreptului. Mai mult chiar in epoca foarte veche nu exista o delimitare clara intre normele de drept (ius) si cele religioase (fas). Pontifii, ca exponenti ai intereselor patricienilor, erau interesati sa mentina aceasta confuzie.  La slarsitul epocii vechi, odata cu dezvoltarea alerta a economiei de schimb, obiceiul juridic simplu si-a pierdut importanta originara, locul sau fiind luat de acte normative mai bine adaptate la noile imprejurari de viata. Cu toate acestea, chiar si in epoca clasica, momentul infloririi maxime a dreptului, roman, obiceiul este mentionat prin izvoarele de drept. Astfel, jurisconsultul Salvius Iulianus, (inceputul secolului al II-lea e.n.), spune ca obiceiul exprima vointa comuna a poporului si ca are o functie abrogatoare).

In epoca veche si clasica, obiceiurile popoarelor din provincii erau recunoscute, numai in masura in care nu veneau in contradictie cu principiile si legile romane . In epoca postclasica, odata cu decaderea productiei si cu reinvierea unor practici ale economiei naturale, importanta obiceiului creste. Desi politica imperiala urmarea sa asigure o conducere centralizata, economia si statul se descompun, iar marii proprietari isi asuma intreaga putere pe domeniile lor. In aceste conditii, cind normele de drept emanate de la puterea centrala nu se mai aplicau, obiceiurile juridice purtind amprenta realitatilor specifice diferitelor provincii, si-au recapatat vechea importanta.

II . Legea. Legea, ca izvor de drept, a aparut pe terenul luptei dintre patricieni si plebei. ( intrucit la origine, obiceiurile juridice erau tinute in secret, in cazul unui conflict partile erau nevoite sa se adreseze pontifilor pentru a afla de partea cui este dreptatea. Intrucit pontifii erau alesi in exclusivitate dintre patricieni, este de presupus ca raspunsurile lor ii favorizau pe patricieni). Pentru a se pune capat acestei situatii inechitabile, plebeii au desfasurat o lupta indelungata, cerind ca obiceiurile juridice sa fie codificate si publicate. Dupa mai multe decenii de framintari sociale, in anul 451 i.e.n. s-a adoptat Legea celor XII Table, prima si cea mai importanta lege romana care a fost publicata in forum, pentru ca poporul sa poata cunoaste normele juridice in vigoare.

La romani, cuvintul lex avea intelesul de conventie. Cind conventia intervenea intre doua persoane fizice, lex insemna contract, iar atunci cind, intervenea intre magistrat si popor, capata intelesul de lege ca forma de exprimare a dreptului. Conventia dintre magistrat si popor se incheia dupa anumite reguli care defineau procedura de adoptare a legilor. Magistratul facea cunoscut proiectul de lege printr-un edict. Poporul dezbatea propunerea magistratului in adunari neoficiale, dupa care era convocat in comitii spre a se pronunta. Cetatenii nu puteau aduce amendamente proiectului de lege.

Daca erau de acord cu textul propus de catre magistrat, raspundeau prin da (uti rogas), iar daca nu erau de acord, prin nu ( antiquo). Fata de aceasta procedura, Gaius afirma ca legea este ceea ce poporul decide si hotaraste. Dupa ce legea era votata de catre popor, trebuia sa fie supusa ratificarii senatului, pentru a se verifica daca s-au respectat traditiile romane.  In fapt, senatul, chemat sa cenzureze activitatea adunarilor poporului, refuza sa ratifice legile care lezau interesele proprietariilor de sclavi. In practica, magistratul avea grija sa nu prezinte in fata poporului propuneri care ar fi putut intimpina opozitia senatului.

Textul legii era depus in tezaurul statului dupa ce era aprobat de catre senat. Un numar de copii de pe lege erau difuzate pentru ca textul sa fie cunoscut de catre cetateni. Legea romana purta numele magistratului care prezenta propunerea in fata poporului[3]. In epoca republicii, legea a fost cel mai important izvor de drept Dupa fondarea imperiului, ca urmare a inlaturarii poporului de pe scena vietii politice, legea si-a pierdut importanta de odinioaia. Tirania imperiala, incompatibila cu procedeele democratice de adoptare a legilor, a consacrat noi izvoare de drept, corespunzatoare noii fizionomii a statului.

Structura legii.  Legea cuprinde trei parti: praescriptio, rogatio si sanctio[4]. In praescriptio era trecut numele magistratului care a prezentat propunerea, numele comitiilor care au votat legea si data votarii, precum si ordinea votarii in cadrul comitiilor. Rogatio cuprindea textul legii care, dupa caz, putea fi impartit in capitole si paragrafe. In sanctio se arata ce consecinte decurg din incalcarea dispozitiilor cuprinse in rogatio. Dupa natura sanctiunii, legile se clasifica in trei categorii: leges perfectae, minus quam perfectae si imperfectae7.

In sanctiunea legilor perfecte se prevedea ca orice act facut prin incalcarea dispozitiilor din rogatio va fi anulat. In cazul legilor mai putin perfecte, actul intocmii cu incalcarea dispozitiilor din rogatio nu este anulat, dar autorul sau urmeaza a fi sanctionat, de regula, cu plata unei amenzi. Legile imperfecte au o sanctiune prin care se interzice incalcarea prevederilor lor, dar nu arata ce consecinte ar decurge in cazul unei asemenea incalcari.

Legea celor XII Table. Normele juridice erau tinute in secret de catre pontifi, plebii au cerut cu staruinta ca dreptul cutumiar sa fie sistematizat si publicat. Dupa ce tribunul Terentilius Arsa, a formulat zece ani succesiv aceasta cerere, in anul 451 i.e.n. s-a format o comisie compusa din 10 persoane, imputernicita sa codifice obiceiurile juridice. Comisia a sistematizat normele de drept si le-a publicat in forum pe 10 table de lemn. Plebeii s-au aratat nemultumiti de cuprinsul legii, asa ca s-a format o noua comisie, in componenta careia intrau si cinci plebei, iar in anul 419 noua codificare s-a publicat pe XII Table de bronz.

Prin sfera si natura reglementarilor sale, Legea celor XII Table este un adevarat cod. Prevederile legii sunt foarte variate, ele cuprinzind intreaga materie a dreptului public si privat. Potrivit opiniei lui Cicero, toate legile romane care au fost adoptate mai tirziu, s-au marginit sa dezvolte principiile cuprinse in Legea celor XII Table. Intre dispozitiile de drept privat, un loc central revine celor privitoare la proprietate, la succesiuni si la organizarea familiei. (In acest cadru, se pune accent deosebit pe regimul proprietatii quiritare, forma juridica de organizare a proprietatii private in epoca veche a dreptului roman)[5]. Dispozitiile privind materia obligatiilor sunt foarte putine, fapt explicabil prin aceea ca, in epoca adoptarii Legii celor XII Table, romanii erau un popor de pastori si agricultori care traia in conditiile economiei naturale.  Procedura de judecata prevazuta in lege este formalista, brutala si primitiva. Formele sacramentale pe care le reclama judecarea unui proces erau extrem de complicate, iar nerespectarea lor ducea la cele mai grave consecinte[6] .

Textul original al legii nu ne-a parvenit, deoarece tablele de bronz au fost distruse inca de la inceputul secolului al IV-lea i.e.n., cind Roma a fost incendiata de catre gali. Totusi, gratie numeroaselor reconstituiri care s-au facut, dispozitiile sale ne sunt, in linii generale, cunoscute. In scopul reconstituirii codului decemviral, cercetatorii au folosit numeroase opere juridice si literare, elaborate la sfarsitul epocii vechi si in epoca clasica. Cu toate ca a fost expusa in public numai citeva decenii, Legea celor XII Table a intrat pentru totdeauna in constiinta poporului roman, care vedea in ea un simbol al modului sau de viata, o creatie care dadea identitate proprie culturii sale.

Aceasta lege, pe care se sprijina impresionantul edificiu al dreptului roman, nu a fost abrogata niciodata. Din punct de vedere formal, ea a fost in vigoare vreme de 11 secole. In realitate, catre sfirsitul epocii vechi si in epoca clasica, in contextul evolutiei generale a societatii romane, cind ideile si institutiile juridice cunosc o radicala abstractizare si subiectivizare, multe din dispozitiile sale au devenit inaplicabile. Pe de alta parte, magistratii si jurisconsultii au invocat adesea texte din lege pentru a solutiona noile situatii de viata. Printr-o interpretare subtila si printr-o abila adaptare, multe din texte au primit o noua vitalitate, fiind aplicate la cazuri pe care nu le-au avut in vedere in momentul adoptarii legii [7].

III . Edictele magistratilor. Magistrati romani aveau dreptul sa publice, la intrarea in functie, un edict (ius edicendi), valabil pe timp de un an, prin care aratau cum vor conduce domeniul lor de activitate si ce procedee juridice vor utiliza. La origine, edictele erau date in forma orala, ceea ce explica logica cuvintului edict (ex dicere), pentru ca, incepind din secolul al II i.e.n., sa fie afisate pe table de lemn vopsite in alb (album). Pe edictele valabile timp de un an, cit dura si magistratura, se dadeau edicte ocazionale, (edicta repentina) valabile pentru un numar de zile (ex., cu ocazia unor sarbatori). Edictele valabile pe durata intregului an se numeau perpetue (edicta perpetua). Intre edictele date de catre magistratii romani, edictul pretorian prezinta un interes deosebit, deoarece pretorul exercita, prin excelenta atributiuni cu caracter judiciar. Ceilalti magistrati desi aveau unele atributiuni judiciare, isi desfasurau principala activitate in domeniul administrativ. Prin edictele lor, pretorii, cel urban si cel peregrin, puneau la dispozitia partilor cele mai potrivite mijloace procedurale pentru ca ele sa-si poata valorifica pretentiile legitime.

Edictele erau valabile pe un singur an, ele isi pierdeau caracterul obligatoriu la intrarea in functie a noului pretor. In practica insa pretorul nou ales prelua din vechiul edict dispozitiile care se dovedise utile. Asa se explica faptul ca, prin preluarea succesiva de la un an la altul, anumite dispozitii s-au statornicit definitiv in edict . Datorita acestor practici, partea veche a edictului, mostenita de la predecesori, se numea edictum vetus sau translaticium, iar noile dispozitii purtau numele de pars nova sau edictum novum.

Sistematizarea edictului pretorului.  Jurisconsultul Salvius Iulianus, dand curs ordinului imparatului Hadrian, a redactat edictul pretorului urban intr-o forma definitiva. Noul edict, asa cum a fost redactat de catre Salvius Iulianus, s-a numit edictum perpetuu, cu sensul de edict permanent de la ale carui dispozitii pretorii nu se puteau abate. Pretorii si-au pastrat ius edicendi si dupa sistematizarea lui Salvius Iulianus dar in noile conditii, dreptul lor se marginea la a propune edictul spre aplicare, fara a-i mai aduce modificari. Asadar, sistematizarea edictului pretorului marcheaza momentul in care pretorul inceteaza sa mai desfasoare o activitate creatoare si da expresie vointei imparatului de a concentra intreaga putere in miinile sale.

Izvoarele de drept in Romania si cele din dreptul roman

Rezumat.  In lucrarea de fata s-a facut o prezentare, sintetica si obiectiva a izvoarelor de drept roman si izvoarelor de drept in tara noastra. Axarea s-a facut mai mult pe prezentarea izvoarelor de drept roman, intrucat, s-a considerat ca acestea sunt mai importante din punct de vedere istoric al dreptului, cu toate ca unii autori gasesc aceasta materie ca fiind una inutila. S-a incercat o comparatie intre izvoarele de drept din dreptul roman si izvoarele de drept din tara noastra, astfel metoda comparativa a fost cea aleasa. S-a prezentat succint si motivul pentru care unele izvoare de drept roman nu pot fi izvoare de drept in dreptul romanesc. De asemenea, s-a aratat ca unele izvoare de drept roman, dupa atat de multe secole, au ramas prezente inca in dreptul romanesc. Concluzii. Dreptul roman  este de-o importanta de necontestat. Romanii au fost o civilizatie foarte aparte in istorie iar de la ei s-a inceput formarea domeniului juridic. Multe institutii graviteaza in jurul temeliei puse de imperiul roman. Consider ca fara baza facuta de imperiul roman in materie juridic, sistemul nostru romano-german, cat si cel anglo-saxon, la ora de fata ar fi fost mult inferioare. Cu toate ca noi abia din Evul Mediu am inceput sa vedem cu alti ochi domeniul juridic, abia din Evul Mediu noi am inceput sa punem pe hartie cateva norme juridice iar ei aveau de secole intregi Legea celor XII Table. In legatura cu sustinerea unor autori privind inutilitatea studierii dreptului roman, dezaprob aceasta idee pe considerentul ca orice jurist trebuie sa inteleaga institutiile profund, sa afle de unde vin toate modificarile si pe ce considerente s-au creat ele. Lipsa notiunilor elementare privind chestiunile de inceput a dreptului tind catre mediocru, iar mediocrul nu e nicaieri in ziua de astazi agreat.

UNIVERSITATEA MIHAIL KOGALNICEANU.  Facultatea de DREPT. Izvoarele de drept in Romania si cele din dreptul roman.  Student : Emanuel IFRIM. Profesor coordonator : Lector univ. dr. Roxana Elena LAZAR. Izvoarele de drept in Romania si cele din dreptul roman.  Dreptul roman si-a pus o amprenta serioasa asupra stiintei dreptului, mai ales asupra acelui romano-german. E drept ca astazi, studierea lui se face doar pentru identificarea originilor unor institutii, insa, e greu de crezut ca dreptul roman mai ofera inspiratie pentru creearea de noi institutii. Se considera ca studierea dreptului roman iti dezvolta cultura generala, mai ales cea juridica. E drept, te poti descurca cu prezentarea unor notiuni fara sa stii provenienta acestora, insa e unanim valabil ca pentru un jurist care se vrea mai sus de nivelul mediocru, trebuie sa cunoasca atat notiunile cu precizie, cat si locul de unde vin.

Alegerea temei Izvoarele de drept in Romania si cele din dreptul roman s-a facut pentru ca izvoarele sau sursa dreptului, cum spuneam mai sus, prezinta o importanta deosebita in cultura unui jurist. Poate ca unele teme din dreptul roman, care sunt intru-totul bazate doar pe istorie, izvoarele sunt chestiuni care sunt si vor fi multa vreme prezente in drept. Obiectivele acestui material sunt : prezentarea notiunii de izvor de drept si ce este un izvor de drept, care sunt izvoarele de drept in dreptul roman, care sunt izvoarele de drept in Romania, care sunt diferentele dintre izvoarele de drept din Romania si izvoarele de drept in dreptul roman si de ce exista aceste diferente.

Ce este un izvor de drept? Izvorul de drept reprezinta sursa Dreptului intr-o societate care asigura organizarea.[1]Emil Molcut prezinta notiunea izvor de drept in mai multe sensuri si anume : Intr-un sens material – care ar desemna totalitatea relatiilor materiale de existenta[2]; Ca sursa de cunoastere a dreptului – adica totalitatea documentelor care ar prefigura fizionomia unor norme juridice si institutii de drept; Intr-un sens formal – modul de exprimare a dreptului, prin care normele de conduita morala devin norme juridice obligatorii. Care sunt izvoarele de drept in dreptul roman? In dreptul roman, au existat de-a lungul timpului, mai multe izvoare de drept. Astfel, avem intai obiceiul si legea, dupa care apar edictele magistratilor si jurisprudenta. In epoca clasica, acestora li se mai adauga si senatusconsultele si constitutiile imperiale. Obiceiul sau cutuma este cel mai vechi izvor de drept din dreptul roman. Jurisconsultul Salvius Iulianus defineste obiceiul ca reprezentand vointa comun a poporului si ca are atat o functie creatoare, cat si o functie abrogatoare. Fiind cel mai vechi izvor de drept, multe dintre institutii se organizau potrivit cutumei. Astfel, familia, proprietatea, proceduri de judecata se organizau potrivit cutumei. Evident, mai tarziu va aparea dreptul scris iar toate cele mentionate mai sus se vor organiza dreptului scris, facandu-se astfel o diferenta intre dreptul scris denumit ius scriptum si dreptul cutumiar ius non scriptum.

 Obiceiul juridic mai avea si o latura religioasa, in sensul ca obiceiul juridic era tinut in secret de catre pontifi[3] care sustineau ca obiceiul juridic le era transmis direct de catre zei. Dezvoltarea statului duce la o scadere a importantei cutumei insa nu duce la disparitia ei. Cu toate ca apare dreptul scris, cutuma si cu dreptul scris vor deveni, daca putem spune asa, complementare, in sensul ca pentru ca o norma sa ajunga in dreptul scris, trebuia intai si intai sa fie o cutuma, adica sa existe o perioada lunga de timp si sa se repete. Legea desemnata in dreptul roman prin cuvantul „lex”, este un alt izvor de drept in dreptul roman. S-a sustinut de catre doctrina literara care s-a axat pe studierea dreptului roman, ca ar fi existat o colectie de legi uriasa sub denumirea de ius papirianum dar din care nu a mai ramas niciun fragment.

Romanii, prin cuvantul „lex”, desemnau o conventie obligatorie intre parti, insa, se facea distinctie intre conventia dintre parti care se numea contract si conventia dintre popor si magistrat care avea inteles de lege. Pe langa aceste intelesuri, mai regasim in diferite volume de drept roman si alte sensuri diferite precum lex curiata (propunere facuta de rege sau magistrat in fata Adunarii curiate) sau lex rogata (legea trecuta prin adunarile poporului). In prima instanta, s-a admis ca legea emana de la popor, insa dezvoltarea statului a dus ulterior la o adoptare de legi, in care poporul nu mai era nici macar consultat. Legea celor douasprezece table este cea mai importanta si longeviva lege din istoria dreptului roman. Aparitia acestei legi se leaga de conflictul dintre plebei si patricieni, plebeii fiind nemultumiti de faptul ca legile nu sunt scrise si solicita astfel, prin tribunul ales de ei Terentilius Arsa, publicarea normelor de drept. In anul 451 i.e.n patriciatul a facut o comisie din 10 reprezentati ai patricienilor si au publicat o serie de norme pe 10 table din lemn.

Ulterior, plebea a fost nemultumita de faptul ca nu au avut nici macar un reprezentant la acest proces de „legiferare”, astfel in 449 i.e.n, se face o noua comisie, de 15 persoane de data asta cuprinzand si 5 reprezentanti ai plebei, care a publicat legea celor XII table, pe 12 table din bronz. Aceasta lege a a cuprins atat norme de drept public cat si norme de drept privat. Avem astfel reglementari cu privire la proprietatea privata, succesiuni cat si familie. Edictele magistratilor este un alt izor de drept roman foarte important si foarte interesant in modul sau de creeare. In momentul in care un magistrat isi incepea mandatul (mandat care era de 1 an), avea dreptul de a face un edict ius edicendi, edict prin care ei prezentau ceea ce au de gand sa faca in timpul functiei lor si de asemean metodele prin care vor sa isi realizeze scopurile. Initial, ele au fost formulate doar oral, dupa care s-a trecut la o forma scrisa, fiind afisate in Forum si vopsite in alb pe table din lemn, intitulate album.

Cele mai importante edicte erau edictele praetorilor, fiind considerati cei mai inalti magistrati judiciari, ei punand prin edictele lor, mijloace de realizare a dreptului, practic putem spune ca ei ar fi pus la indemana persoanelor actiunile prin care isi realizau pretentiile. Dupa terminarea mandatului de 1 an, veanea un alt magistrat, care mentinea din vechiul edict ceea ce el considera util si dadea un nou edict personal. Astfel un edict avea doua parti : Partea magistratului anterior edictum vetus;  Partea noului magistrat edictum novum.

In perioada imparatului Hadrian (117-138 e.n), prin jurisconsultul Salvius Iulianus, a redactat toate edictele sub forma unui cod urias, numit edictum perpetuum, de la care magistratii nu se mai puteau abate. Jurisprudenta este stiinta dreptului roman, creata de catre jurisconsulti, prin interpretarea creatoare a vechilor legi.[4] In vechiul drept roman, jurisconsultii erau simpli particulari care se dedicau muncii de cercetare a normelor juridice. Ei nu faceau nimic altceva decat sa arate care sunt normele aplicabile spetei respective, sa arate formulele si cuvintele solemne ce trebuie pronuntate. Mai tarziu, prin Cicero, jurisprudenta capata un caracter stiintific, se arata cum se cerceteaza aceast izvor.

 Senatusconsultele reprezinta hotarari ale senatului, hotarari care in epoca Republicii nu erau obligatorii, neavand putere de lege. Din aceasta cauza, Senatul nu putea decat sa influenteze procesul de legiferare, convigand unii praetorii sa introduca dispozitii in edictul lor, astfel ele devenind obligatorii.  Constitutiile imperiale reprezinta hotarari ale imparatului, hotarari care erau obligatorii numai pe durata mandatului acestuia. Dupa reforma lui Hadrian, aceste hotarari devin obligatorii pentru totdeauna, fiind impartite in 4 categorii : edicta, mandata, decreta, rescriptia.

Edicta – norme de maxima generalitate in domeniul public si privat; Mandata – constitutiuni imperiale de ordin administrativ, intentate in principiu guvernatorilor de provincii; Decreta – hotarari judecatoresti pronuntate de imparat, avand calitatea de judecator suprem; Rescriptia – raspunsuri oferite de imparat in problemele aduse particulari.  Care sunt izvoarele de drept in Romania?  In Romania, la ora actuala, exista o diversitate de izovare de drept. Unele dintre ele se trag chiar din dreptul roman, cum ar fi cutuma de exemplu. Astfel, in Romania avem urmatoarele izvoare de drept : cutuma, practica judiciara, doctrina, contractul normativ, actul normativ. Cutuma sau obiceiul juridic ar fi definit de catre literatura de specialitate ca fiind norme de conduita formate prin repetarea unor comportari care imprima un anumit tip de actiune in cadrul colectivitatii umane. Astfel, principala trasatura a cutumei o reprezinta repetitivitatea. La fel ca si in dreptul roman, este cel mai vechi izvor de drept si in dreptul nostru, tragandu-si seva, evident, din dreptul roman. Pentru a da un exemplu de cutuma, care exista si in codurile din ziua de azi putem preciza art.613 Cod Civil In lipsa unor dispozitii cuprinse in lege, regulamentul de urbanism sau a obiceiului locului, arborii trebuie saditi la o distanta de cel putin 2 metri de linia de hotar, cu exceptia acelora mai mici de 2 metri, a plantatiilor si a gardurilor vii.

Cum se transforma o cutuma intr-o norma juridica ? Pentru ca o cutuma sa se transforme intr-o norma juridica trebuie indeplinite doua conditii : 1.conditia obiectiva sau materiala care consta in practica veche si incontestabila a cutumei. 2.conditia subiectiva sau psihologica care consta in existenta convingerii ca acea cutumua trebuie transformata in norma juridica, deci sa fie obligatorie, si nerespectarea ei sa prezinta o consecinta, o sanctiune. Dreptul nostru a fost si el bazat pe dreptul cutumiar. Marturie sta lipsa scrierii abia pana in Evul Mediu, cand se simte necesitatea punerii pe hartie a normelor pentru o mai buna organizare. Dreptul cutumiar se restrange in 1864 cand intra in vigoare Codul Civil elaborat in timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, cod, care a rezistat pana in 2011. Practica judiciara sau jurisprudenta este un izvor de drept desi afirmatia ar putea ridica semne de intrebare. Prin jurisprudenta intelegem toate hotararile pronuntate de catre toate instantele de judecata.

In sistemul de drept anglo-saxon, jurisprudenta este un important izvor de drept, deci fiind izvor de drept incontestabil. Insa, in tara noastra, jurisprudenta nu constituie izvor de drept pe deplin, in sensul ca, un judecator nu este obligat sa tina cont de deciziile luate anterior de alt judecator pe aceeasi cauza. Cu toate acestea, in practica, instantele ajung la o solutie de obicei unitara in ceea ce priveste o speta similara. Doctrina juridica reprezinta totalitatea analizelor, textelor, lucrarilor si cercetarilor ale specialistilor cu privire la domeniul juridic. Importanta acestui izvor de drept o reprezinta faptul ca doctrina este cea care analizeaza un text de lege pe toate partile daca putem spune asa. Cu toate ca opiniile acestea nu conteaza intr-o instanta, ele sunt importante pentru intelegerea mai buna a textelor juridice. Doctrina este cea care ridica intrebari pertinente si tot doctrina da si raspunsuri. 

Proiectul astazi intitulat „Vin Codurile”, a venit ca un raspuns al doctrinei juridice cu privire la invechirea codurilor existente. Tot doctrina a mai adus importante schimbari cu privire la dispozitii din Codul Penal, infractiuni precum spalarea banilor sau combaterea crimei organizate. Contractul normativ. Daca la romani prin „lex” se putea intelege contract intre parti, noi avem un izvor de drept special care face acest lucru si anume contractul normativ. Deci contractul este un act juridic care da nastere unor obligatii si drepturi subiectelor de drept. Cu toate acestea daca privim contractul normativ din perspectiva definitiei de mai sus, el nu este un izvor de drept, insa, este izvor de drept daca intelegem ca are dispozitii generale, impersonale, facand parte din dreptul pozitiv prezente in dreptul constitutional, dreptul international, dreptul muncii.

In dreptul constitutional, contractele normative sunt izvor de drept in cazul formarii statelor federale si asociatiilor de state deoarece ele definesc principiile si regulile convenite de statele membre in vederea existentei lor asociate.[5] Primul astfel de contract este Magnum Charta Libertatum incheiat in 1215 intre Ioan Fara de Tara si baroni. In dreptul muncii, contractul normativ este izvor de drept, sub forma contractelor colective de munca, in care sunt reglementate conditii generale de organizare a procesului muncii intr-o anumita activitate.[6] In dreptul international public , contractul normativ constituie izvor de drept sub forma tratatului. Actul normativ in momentul de fata este considerat principalul izvor de drept din tara noastra, fiind, actul normativ creat de autoritatile publice precum parlament, guvern, sau alte organe de administratie publica situatate mai jos pe scara ierarhica. Actul normatic contine norme generale obligatorii a caror aplicare se poate face, la nevoie, si prin forta de constrangere a statului.

O importanta caracteristica a actului normativ este ca este mereu scris, fiind mereu public si adus la cunostinta publicului. De aici si principiul ca nimeni nu poate invoca necunoasterea legii, fiecare act normativ pentru a putea fi pus in aplicare, trebuie publicat in monitorul oficial iar dupa 3 zile de la publicare sau de la o data ulterioara precizata expres, intra in vigoare. Acest act normativ, este cuprins din mai multe acte si acestea sunt : Constitutie;Legi constitutionale; Legi organice; Legi ordinare; Decrete prezidentiale; Ordonante de urgenta a guvernului; Ordonante simple; Hotarari ale guvernului; Alte acte normative elaborate de administratia publica. Spuneam in preambulul acestei lucrari, ca exista diferente intre izvoarele de drept roman si izvoarele de drept in Romania. Diferentele acestea sunt insasi izvoarele, in sensul ca in sistemul nostru judiciar nu mai exista izvoare de drept precum constitutii imperiale,senatusconsultele sau edictele magistratilor. Evident, au ramas prezente in ambele sisteme de drept cutuma si legea (la noi fiind actul normativ). Existenta acestor diferente este din cauza imposibilitatii de a mai avea edicte sau constitutii imperiale sau edicte ale magistratilor.

Rezumat.  In lucrarea de fata s-a facut o prezentare, sintetica si obiectiva a izvoarelor de drept roman si izvoarelor de drept in tara noastra. Axarea s-a facut mai mult pe prezentarea izvoarelor de drept roman, intrucat, s-a considerat ca acestea sunt mai importante din punct de vedere istoric al dreptului, cu toate ca unii autori gasesc aceasta materie ca fiind una inutila. S-a incercat o comparatie intre izvoarele de drept din dreptul roman si izvoarele de drept din tara noastra, astfel metoda comparativa a fost cea aleasa. S-a prezentat succint si motivul pentru care unele izvoare de drept roman nu pot fi izvoare de drept in dreptul romanesc. De asemenea, s-a aratat ca unele izvoare de drept roman, dupa atat de multe secole, au ramas prezente inca in dreptul romanesc.

Concluzii. Dreptul roman  este de-o importanta de necontestat. Romanii au fost o civilizatie foarte aparte in istorie iar de la ei s-a inceput formarea domeniului juridic. Multe institutii graviteaza in jurul temeliei puse de imperiul roman. Consider ca fara baza facuta de imperiul roman in materie juridic, sistemul nostru romano-german, cat si cel anglo-saxon, la ora de fata ar fi fost mult inferioare. Cu toate ca noi abia din Evul Mediu am inceput sa vedem cu alti ochi domeniul juridic, abia din Evul Mediu noi am inceput sa punem pe hartie cateva norme juridice iar ei aveau de secole intregi Legea celor XII Table. In legatura cu sustinerea unor autori privind inutilitatea studierii dreptului roman, dezaprob aceasta idee pe considerentul ca orice jurist trebuie sa inteleaga institutiile profund, sa afle de unde vin toate modificarile si pe ce considerente s-au creat ele. Lipsa notiunilor elementare privind chestiunile de inceput a dreptului tind catre mediocru, iar mediocrul nu e nicaieri in ziua de astazi agreat.

BIBLIOGRAFIE. 1.Emil Molcut si Dan Oancea, Drept Roman, Casa de Editura si Presa „Sansa” S.R.L, Bucuresti, 1993. 2.Iuliana Savu – Introducere in drept, curs online 2009. 3.Roxana Elena Lazar, Introducere in Dreptul Roman, curs online, 2012. 4.Mihail Vasile Jakota, Dreptul Roman I, Editura Chemarea, Iasi, 1993. [1] http://ro.wikipedia.org/wiki/Izvor_de_drept accesat la 26.06.2013.  [2] Emil Molcut, Drept Roman. [3] Preoti ai cultului pagan roman.  [4] Emil Molcut, Drept Roman. [5] Iuliana Savu, Introducere in drept, Editia a II a, Editura Fundatiei Romania de Maine, 2007, pg 180. [6] Idem. Pag 181.

02


TENDINTE ACTUALE IN POLITICA LATINO-AMERICANA.

(Coordonatori Razvan Victor Pantelimon si Gheorghe Stoica).  Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, Academia Română. Centrul de Studii Latino-americane şi Iberice, Institutul de Cercetări Politice

Aceasta lucrare constituie o premiera pentru spatiul academic romanesc post-comunist fiind prima lucrare care trateaza de o maniera stiintifica problematica Americii Latine, dat fiind faptul ca spatiul acesta nu a fost studiat aproape deloc in Romania ultimilor ani, iar lucrarile analizand realitatile specifice acestei zone, fie traduceri, fie originale, nu exista. Este aproape de neinteles lipsa de interes a cercetatorilor romani, cu cateva mici exceptii, pentru studiile latino-americane in conditiile in care in spatiul european, dar si in cel nord-american, aceste studii constituie o permanenta preocupare atat pentru mediul academic sau stiintific, cat si pentru cel politic.

La nivelul Uniunii Europene studiile latino-americane au devenit tot mai importante, ele manifestandu-se nu numai in spatiile traditionale ale Spaniei si Portugaliei, ci si in Marea Britanie, Franta, Germania, Italia, dar si in state nou intrate in Uniune ca Polonia, Ungaria, Bulgaria, precum si in Serbia sau spatiul ex-sovietic. Programul de colaborare ALBAN, dar si interesul ridicat pentru relatiile diplomatice si economice (putem aminti doar Summit-ul Uniunea Europeana – America Latina si Caraibe care grupeaza periodic peste 60 de sefi de state si guvern), cu aceasta zona, fac din Uniunea Europeana unul dintre cei mai importanti parteneri ai zonei ibero-americane.

In ultima perioada, insa, interesul pentru America Latina a inceput sa creasca si in Romania, mai ales in mediul academic. In acest moment exista o serie de centre de cercetare asupra problematicii generale a Americii Latine (Centrul pentru Studii Latino-Americane si Iberice din cadrul Universitatii din Bucuresti, centre similare la Universitatea din Iasi si la cea din Craiova) sau centre specializate, cum ar fi Centrul de Studii Braziliene din cadrul Universitatii Romano-Americane. La Facultatea de Stiinte Politice din cadrul Universitatii din Bucuresti sunt o serie de cursuri care trateaza problematica latino-americana, peste 150 de studenti participand anual la aceste cursuri, multi dintre ei lucrand in prezent la lucrari de licenta sau dizertatii de master pe aceste teme (trebuie sa subliniez ca trei dintre studiile din acest volum sunt versiuni prescurtate ale unor lucrari de licenta pe care studenti ai Facultatii de Stiinte Politice - Universitatea din Bucuresti le-au elaborat si sustinut cu succes in cursul acestui an).

Consideram ca o buna cunoastere a spatiului si realitatilor Americii Latine este foarte interesanta si utila pentru cercetatorii romani in vederea realizarii unor studii comparative cu zona Europei Centrale si Orientale, dar si cu Romania, deoarece sunt o serie de teme care ar putea fi tratate intr-o maniera comparativa, cum ar fi: procesele de tranzitie si consolidare democratica, evolutiile economice post-autoritarism, partide si sisteme de partide, rolul si influenta institutiilor religioase, gestionarea memoriei istorice etc.Lucrarea de fata trateaza o serie de evolutii recente din spatiul latino-american in viziunea unui grup eterogen de cercetatori din Romania, Spania, Italia, Mexic si Brazilia, punctul lor de intalnire fiind interesul pentru America Latina.  [...]

03

Mari imperii din Istorie.

Imperiul Mongol,  Imperiul  Rus,  Sfantul Imperiu Roman de Natiune Germana , Imperiul Britanic,  Imperiul Dinastiei Han,  Imperiul Persan,  Califatul Omayyad,  Imperiul Otoman

Imperiul Mongol . Inceputurile sunt trasate in copilaria lui Temugin (cel care va deveni Ginghis Han), care a jurat ca va aduce toata lumea la picioarele sale. Si aproape ca a reusit. Prima actiune majora a fost unificarea triburilor mongole. Al doilea pas l-a purtat in China, iar restul e istorie. In anul 1206, la numai 42 ani si dupa o campanie militara impotriva tatarilor din estul Mongoliei, seful militar Temujin devine "mare conducator" (khagan), sub numele de Ginghis. In anii 1221-1223, doi generali ai sai (Jebe si Subetai) (Viteazul) - cuceresc Iranul, Azerbaidjanul, Georgia, regiunea Astrakhan si Crimeea. Dupa moartea lui Ginghis (in 1223, la Karakorum), fiul acestuia Ogadei continua cuceririle: in 1230 o armata de 50.000 mongoli si 70.000 turci cucereste Regatul bulgar (situat pe Volga), in 1237 ataca pe cumanii de pe Volga si Don, apoi cade Moscova, iar in decembrie 1242 generalul Batu ocupa Kievul.

 Incepand cu sec. XV apar alte puteri – Rusia si Imperiul Otoman. In 1363 principele Moscovei, Dmitri Donski, reuseste prima mare victorie impotriva mongolilor, iar in 1502, Hoarda de Aur, divizata in hanate mai mici (Astrakhan, Kazan, Crimea si Siberia), este definitiv infranta de tunurile si armele de foc ale lui Ivan al IV-lea al Rusiei. Ultimul hanat, Ghirai in Crimea este infrant, in 1689, de Petru cel Mare. Intinzandu-se din Vietnam pana in Ungaria, Imperiul Mongol este cel mai vast imperiu pe care l-a vazut vreodata omenirea. Dar din pacate tocmai vastitatea, care a implicat un control dificil asupra varietatii de culturi, i-a adus sfarsitul. Mongolii erau razboinici desavarsiti, dar aveau putina experienta in administratie, imaginea de salbatici brutali perpetuandu-se in istorie.

Imperiul  Rus.  Succesor al Taratului rusesc si predecesor al Uniunii Sovietice, Imperiul Tarist a tinut din 1721 pana la revolutia bolsevica din 1917. A fost al treilea imperiu ca intindere, dupa cel Mongol si cel Britanic. In anul 1866 se intindea intre Europa de Est si America de Nord. In Imperiul Rus traiau mai mult de 100 de grupuri etnice, in conditiile in care rusii reprezentau cam 45% din populatie. In 1914, Imperiul Rus a fost impartit in 81 de provincii ("gubernii") si 20 de regiuni ("oblasturi"). Hanatele Buhara, Hiva si din 1914 si Tuva se numarau printre statele vasale sau protectoratele rusesti. Supusii Imperiului Rus erau impartiti in clase dupa cum urmeaza: dvorianstvo (nobilimea), clericii, negustorii, cazacii si taranii. Populatia bastinasa din Siberia si [[Asia Centrala] erau inregistrati intr-o clasa separata, "inorodtsy" ("strainii"). Dupa rasturnarea monarhiei din timpul Revolutiei din Februarie din 1917, Rusia a fost proclamata republica de catre Guvernul provizoriu rus.

Sfantul Imperiu Roman de Natiune Germana . In timpul evului mediu era considerat superputerea epocii. La apogeul sau, imperiul consta din Franta de est, intreaga Germanie, Italia de nord si parti din Polonia de vest. In ciuda intinderii relativ reduse in comparatie cu alte imperii, influenta sa asupra istoriei Europei centrale inca se resimte si azi. Imperiul a fost formal dizolvat pe 6 august 1806 cand Francisc al II-lea abdica in urma infrangerii suferite in fata lui Napoleon. Dupa colaps s-au conturat natiunile: Elvetia, Belgia, Austria, Prusia, Liechtenstein, Confederatia Renana si primul imperiu francez. Initiatorul imperiului a fost OTTo cel Mare, care cucereste Boemia si Moravia de la unguri, teritoriile slavilor dintre Elba si Oder si obtine la Lechfeld (in centrul Germaniei), in 955, o splendida victorie impotriva maghiarilor care invadau periodic Apusul. Otto se proclama la Pavia (asezata in Italia de nord) rege al Italiei si in 962, la Roma, papa il incoroneaza ca imparat al Sfantului Imperiu de Natiune Germana.

Imperiul Britanic.  La apogeul sau, imperiul colonial britanic cuprindea un sfert din suprafata totala a Terrei si avea sub control o populatie de circa 500 de milioane de oameni. Drept urmare mostenirea sa in materie de reforme politice si culturale a pecetluit soarta tinuturilor cucerite, lucru vizibil indeosebi in folosirea extensiva a limbii engleze, limba-standard de comunicare in ziua de azi. Bazele Imperiului Britanic au fost puse in timpul domniei Elisabetei I (1558-1603). Sub domnia sa, sprijinul statului pentru explorarea navala a ,,Noilor Lumi” a crescut foarte mult, si, in 1580, Sir Francis Drake a devenit primul englez care a navigat in jurul lumii. Relatii de schimb si comerciale au fost deja stabilite peste mari de Compania Indiilor Orientale, infiintata in 1600.

Imperiul Dinastiei Han . In timpul razboaielor dintre formatiunile politice chinezesti, intreaga China a fost aruncata intr-ubn razboi civil in contexul luptei pentru suprematie. In cele din urma castiga statul Qin, care inglobeaza cele 40 de milioane de locuitori, dar acesta nu dureaza, fiind inlocuit de Han, cel care va controla China vreme de 400 de ani (206 a.Hr.-200 p.Hr.). Epoca Han este considerata epoca de aur a istoriei chinezesti in ceea ce priveste progresul tehnologic, economic sau cultural. Ca si Roma, s-a extins peste teritoriile "barbare" de la granite, in special spre nord-vest, unde armatele sale au pregatit terenul pentru comert, de-a lungul Drumului Matasii. a lasat mostenire un model ideal de guvernare - o China unita si o guvernare ce se putea perpetua singura -, care a devenit scopul tuturor dinastiilor urmatoare, la fel ca si al dinastiei (oficial comunista, cu manifestari capitaliste in toate domeniile) aflate acum la putere in China. Tot mostenire a epocii Han sint si acele mecanisme etice si spirituale ce calauzesc milioane de asiatici. Unul este confucianismul, bazat pe valorile morale ale lui Confucius, devenit ideologie oficiala la curtea Han. Etnicii chinezi isi mai spun inca si astazi Han.

Imperiul Persan . Inainte de romani..au fost persii. Ei au unificat practic intregul centru Asiatic, fondand cel mai vast imperiu antic, de aproape 8 milioane de km2. Cyrus al II-lea cel Mare (559 i.Hr.- 529 i.Hr.), una din cele mai stralucite personalitati ale antichitatii, transforma Persia, in numai 3 decenii, dintr-o putere locala in cel mai vast si puternic imperiu al Orientului. Prin infrangerea lui Astiage (cca. 550 i.Hr.), Media devine provincie a statului persan. Cucerind apoi Lidia lui Cresus (546 i.Hr.), Persia include in hotarele sale Asia Mica pana la Marea Egee, cu toate coloniile grecesti ale Ioniei. In anii 545 i.Hr. - 539 i.Hr. sunt ocupate vaste regiuni din Asia Centrala - Dragniana, Arachosia, Gedrosia, Bactriana, Sogdiana, s.a. Profitand de slabirea Regatului Noului Babilon in urma unor conflicte interne, Cyrus ocupa in 539 i.Hr. Babilonul, anexand apoi toate posesiunile Caldeei din Siria, Fenicia, Tara Israel, pana la granitele Egiptului Faraonic.

Califatul Omayyad.  Califatul este unul din cele patru sisteme de guvernare care au emers dupa moartea lui Mahomed. Avand capitala la Damasc, califatul avea sa cuprinda mai bine de 5 milioane de km², cel mai intins stat arab din istorie. Guvernatoru Siriei, Muawiya, care s-a proclamat calif in anul 658, si-a extins dominatia asupra Egiptului si in anul 661, prin uciderea lui Ali, Muawiya a ramas singur stapanitor. Noul calif a pus bazele unei dinastii, cea a omayyazilor, neacceptata de o minoritate (siitii), fideli memoriei si drepturilor la califat familiei Profetului. Teritorial, acest imperiu acoperea, fara Grecia si Asia Mica, tarile unde s-au instalat statele succesoare lui Alexandru cel Mare, precum si o buna parte a jumatatii meridionale a cuceririlor romane. Faptul are consecinte incalculabile: pentru prima data, aceste doua ansambluri, de la gurile Indusului pana in Spania, sunt reunite sub aceeasi autoritate, topite in acelasi domeniu economic, destinate aceleiasi culturi. Dintre califii omayyazi s-au remarcat indeosebi Abd al Malik (685-705) si al-Walid I (705-715), in timpul carora imperiul cunoaste maxima sa extensiune - din Spania pana in oazele din Bukhara si Samarkand.

Imperiul Otoman. Cu 29 de provincii si numeroase state vasale, unele ulterior absorbite in imperiu si altele detinand o oarecare autonomie, imperiul a fost centrul interactiunii dintre lumile estica si vestica vreme de sase secole. In momentul de maxima putere in secolul al XVI-lea, Imperiul Otoman stapanea Anatolia, Orientul Mijlociu, parti din Africa de Nord, Balcanii si Caucazul, adica o suprafata de circa 19.9 milioane de km². El a intruchipat, cat timp a existat, califatul, adica statul musulman universal condus de succesorii Profetului. Institutia califatului a devenit din primele secole de existenta o chestiune pur simbolica, puterea migrand spre alte sfere de putere din interiorul lumii islamice. Otomanii se extend incredibil de mult intre 1453 si 1566. Aceasta a fost o perioada de realizari nemaipomenite pentru Imperiul Otoman. Dupa cucerirea capitalei Imperiului Bizantin, otomanii au pus capat puterii Serbiei prin batalia de la Kosovopolie, victorie care a deschis poarta expansiunii catre inima Europei. Sultanul Selim I (1512–1520) a extins frontierele estice ale imperiului dupa ce a invins Persia Safavida in Batalia de la Chaldiran si a pus bazele unei flote a Marii Rosii. Succesorul lui, Suleiman Magnificul, (Soliman I) avea sa duca puterea si intinderea imperiului si mai departe. Dupa ce a cucerit Belgradul, Suleiman a dat o lovitura mortala Ungariei in batalia de la Mohács (1526).

Imperiul Roman. Entitati politice cu control absolut asupra unui vast teritoriu care cuprinde o multitudine de nationalitati si arii culturale, state monarhice cu vocatie universalista si legitimare prin imitatia imparatiei divine, iata cele mai influente, longevive si puternice imperii care au marcat istoria lumii… La inceput condusa de regi de origine divina, apoi republica in probabil cea mai glorioasa perioada a sa, lumea romana devine in cele din urma principat sub Augustus in 27 a.Hr. In vremea imparatului Claudius (41-54) imperiul s-a extins in Britania, iar dupa o scurta criza in vremea imparatului Nero (54-68) imperiul si-a atins maxima intindere in vremea imparatului Traian (98-117). Traian a cucerit Dacia, Mesopotamia si parti din Arabia. Secolul III a fost dominat de o perioada de anarhie militara, in timpul careia unele legiuni isi proclamau comandantii ca imparati, si au avut loc foarte multe razboaie civile, dar Diocletian a adus un suflu nou prin faptul ca reorganizat administratia in mai multe prefecturi si dioceze, si va instaura si Tetrarhia, prin care imperiul va fi condus in continuare de 2 Augusti si 2 Cezari.

Dezvoltarea spectaculoasa de la o cetate la o asemenea stapanire este de negandit fara sistemul militar excelent si administratia extrem de bine pusa la punct. Socotind pana la caderea Bizantului in 1453, imperiul a durat 2214 ani! Roma antica a avut o contributie incontestabila la dezvoltarea dreptului, artei, arhitecturii, tehnologiei, religiei, literaturii, razboiului, in lumea occidentala de neinchipuit fara mostenirea sa. Influenta se resimte puternic in contemporaneitate si datorita preluarii structurilor romane de catre Biserica Catolica.

04

Migratiile au influentat decisiv istoria omenirii.  Autor: Irina-Maria Manea   

Miscariile populatiilor pot cauza mari nelinisti si schimbari in cadrul populatiilor deja stabilite. O stiam deja, dar intr-un mod mai sistematizat o demonstreaza recent cercetatorii elvetieni, prin cuprinzatoare lucrare “Atlas of Human Admixture History”, ne informeaza cotidianul Die Welt. Populatiile sedentare sunt ele insele un amestec, pentru ca de fapt fiecare comunitate, cu un numar foarte redus de membrii, avea propriul grai, propria cultura. Comunicand unele cu altele, prin dezvoltarea drumurilor si transporturilor, s-a creat o oarecare uniformizare de suprafata, aculturatia, depinzand si de factorul politico-militar. La tot amestecul se adauga migratorii, al caror aport a fost neglijat o buna bucata de vreme. Teama de miscarile “strainilor” pare sa fie un reflex antropologic asupra ideii incetatenite mult timp cum ca istoria lui Homo Sapiens a reprezentat o singura secventa de migratii.

Genetica a aratat insa pe parcurs ca ideea cum ca ar exista asa ceva precum sangele pur nu este nimic mai mult decat o grotesca himera. Triburile, popoarele si natiunile sunt constructe culturale. Oamenii care isi regasesc identitatea in interiorul lor pot avea origini foarte diferite. In atlasul recent aparut se incearca reconstituirea tocmai a miscarilor de populatie si a metisajelor. S-a folosit in acesst sens o metoda numita Globetrotter. Globetrotter reuneste analize genetice si statistice de la un esantion de 1490 de oameni din 95 de populatii. Echipa de cercetatori a plecat de la premisa ca urmele AND-ului caracteristic nu indica numai amestecul diverselor gene, ci prin ele se pot identifica si directiile in care s-au transmis si schimbat informatiile genetice, constituind astfel o fereastra spre trecutul marilor migratii. Rezultatele au uneori un ecou frapant in sursele istorice.

 De exemplu, genomul populatiilor din America Centrala prezinta un mix de AND hispanic, african si indian, mix produs prin secolul al XVII-lea. Data tarzie se datoreaza contextului istoric al expeditiilor colonistilor spanioli. Abia in secolul al XVII-lea populatiile de sorginte indiana, decimate prin razboi si boli, si-au mai revenit, iar comertul cu sclavi a avut si el un rol in metisaj. Ceva mai devreme, in primul mileniu p.Hr., se pare ca grecii au preluat material genetic de undeva din nord. Exista probabilitatea sa fie vorba de slavii care au poposit in peninsula Balcanica. Dar mai sunt si alti “exportatori” de AND demni de luat in seama: migratorii asiatici (huni, avari, protobulgari), dar si populatii celtice sau germanice din vremea antichitatii tarzii. Si sa ne amintim si ca varegii cu origini scandinave au patruns in Rusia, dar si la curtea bizantina, facilitand discutia despre amestecul genetic, ce poate fi urmarit si in sursele istorice.

Populatia Kalasha din Hindukush a fascinat multa vreme calatorii si antropologii din pricina trasaturilor europene. Conform traditiilor locale, Kalasha nu sunt nimeni alti decat uramsii trupelor lui Alexandru cel mare, care a intreprins campanii in Pakistan intre anii 327-326 a.Hr. investigatia genetica confirma legenda, dar cu nuante. Timpul alocat metisajului genetic a fost mult mai indelungat, cam intre 900 si 200 a.Hr. Mercenarii greci serveau in secolul al V-lea in Imperiul Persan, iar in secolul al III-lea au smuls din Bactria guvernata de regi tot de provenienta greaca bucati din nordul Indiei. Un melanj genetic de proportii globale a realizat in secolele XIII-XIV Imperiul Mongol, care se intindea din China pana in Europa. Au avut loc ample actiuni de colonizare violenta, completata de nimicirea elitelor locale, ceea ce se poate observa si astazi in AND-ul turcilor. AND-ul are capacitatea de a spune multe despre trecut si de a aduce la lumina detalii poate uitate. Informatiile pot fi insa intelese mult mai bine daca sunt coroborate cu izvoarele traditionale. Si istoricul, si geneticianul vor ajunge la aceeasi concluzie: omul este un veritabil Globetrotter.

05

NATIUNEA HELVETA INTRE MIT SI REALITATE. Trimis de Giorgia la Mar, 11/20/2012

http://casa-romanilor.ch/na%C5%A3iunea-helvet%C4%83-%C3%AEntre-mit-%C5%9Fi-realitate-3191

Natiunea helveta intre mit si realitate . Tematica acestui articol este una deosebit de complexa si nu poate fi redusa la nivelul unui comentariu strict politic, economic, sau istoric. Elvetia este un «caz special ». Diversitatea culturala, formarea statului si a natiunii, conflictele religioase care prin Zwingli (Zurich 1484-1531) si Calvin (Geneva 1509-1564) deschid o punte pe care apoi Luther (1483-1546) o transforma intr-o miscare a protestantismului si a regandirii formelor de guvernamant, sunt aspecte ce au o convergenta aproape fortata. Trebuie retinut de asemenea aspectul cel mai important: inceputul formarii Natiunii helvete, are loc in Evul Mediu.

Revolutiile agrare urmate de cele industriale, dezvoltarea stiintei, scrierile cu influenta politica ale lui Machiaveli (Florenta 1469-1527), dezvoltarea tehnologica, independenta fata de Cler, deci de o instanta religioasa si nu in ultimul rand lupta pentru independenta, libertate, egalitate, culminand prin Revolutia franceza, sunt doar cateva din evenimentele ce au marcat istoria lumii incepand de la procesul de incheiere a migrarii popoarelor in jurul anului 600 d.H. si pana in zilele noastre.

Acest articol incearca sa scoata in evidenta acele « elemente » importante care constituie « scheletul » natiunii helvete. Aspectul conflictului religios, cel dintre catolici si protestanti, il voi mentiona aici doar in treacat, deoarece face obiectul formarii ideologiilor politice, respectiv al partidelor. Din acest motiv, conflictul religios din Confederatia helveta se va regasi intr-un articol viitor despre partidele politice. Aceste articole fiind gandite ca o serie ce se completeaza reciproc.

Contextul formarii natiunii helvete. Ernest Renan, istoric al religiilor, la Paris 11.03.1882, incearca sa raspunda intrebarii « Ce este o natiune? », formuland: « O Natiune este un suflet, un principiu spiritual ». Definitia este apoi dezvoltata in termeni mai accesibili intelectualitatii acelei vremi: « O natiune este prin urmare o mare comunitate sustinuta de sentimentul de sacrificiu facut si al acelui sacrificiu pe care esti inca dispus sa-l faci.» Astfel, in viziunea istoricului Renan, omul nu este sclavul limbii, al rasei, al religiei sau al parcursului raurilor si-al muntiilor. O cumunitate mare, compacta, de oameni cu o ratiune sanatoasa, cu o inima calda, creeaza o constiinta morala ce se defineste a fi Natiune. Plecand de la aceasta definitie, nu m-au mai surprins primele cuvinte tiparite in Constitutia Elvetiei ci dimpotriva, m-au determinat sa caut argumente care sa confirme sau sa infirme definitia istoricului Renan. Preambulul Constitutiei elvetiene spune :

"Au nom de Dieu Tout-Puissant !

Le peuple et les cantons suisses, conscients de leur responsabilité envers la Création, résolus à renouveler leur alliance pour renforcer la liberté, la démocratie, l`indépendance et la paix dans un esprit de solidarité et d`ouverture au monde, déterminés à vivre ensemble leurs diversité dans le respect de l`autre et l`équité, conscients des acquis communs et de leur devoir d`assumer leurs responsabilités envers les générations futures, sachant que seul est libre qui use de sa liberté et que la force de la communauté se mesure au bien-être du plus faible de ses membres.(…)"

Chiar daca formarea unui stat are de obicei un « certificat de nastere », o data anume trecuta pe documetele juridice ce atesta suveranitatea si independenta acelui stat, ea descrie o evolutie istorica in timp. Cum formarea statului elvetian nu face exceptie de la aceasta regula, am ales sa mentionez doar acele date importante din veriga lantului istoric helvet lasand de-o parte amanunte despre bataliile armate, despre interdependenta istorica de un imperiu sau altul, amanunte ce pot fi regasite intr-o biblioteca, manual scolar sau o simpla cautare pe google. Voi mentiona pe scurt, doar doua dintre cele mai importante batalii armate, deoarece acestea au schimbat cursul formarii natiunii helvete, prin curajul, devotamentul si eroismul care au ramas in memoria colectiva a elvetienilor.

Prima batalie, este cea de la Morgarten din 15.11.1315, lupta impotriva Habsburgilor, reprezentati pana la moartea acestuia in 1291, de Rudolf I (devenit Sfant Imparat roman in 1273). Aceasta batalie a avut loc in urma revocarii de facto a statutului de independenta acordat initial celor trei cantoane Uri, Schwyz si Unterwalden, in 1291. Batalia il are ca erou pe Wilhelm Tell devenit erou national la sfarsitul sec. XIX. Aceasta lupta a fost prima batalie a confratilor ( Eidgenossen ) impotriva habsburgilor.

A doua batalie importanta, este cea din Sempach, 9.07.1386. Aceasta reprezinta punctul culminant al luptei de eliberare a cantoanelor unite prin juramant. Eroul bataliei este Winkelried, cel de-al doilea erou care a marcat istoria Elvetiei. Legenda spune ca in timpul bataliei, Winkelried a prins un manunchi de lancii ale habsburgiilor infigandu-le in el. Astfel, prin gestul lui, a atras atentia inamicului favorizand formarea unui coridor ce a creat posibilitatea avansarii confratilor si in cele din urma a castigarii bataliei. Sacrificiul lui se pare ca a fost ultima motivatie necesara victoriei. Ultimile sale cuvinte se spune ca ar fi fost: « Aveti grija de sotia si copilul meu ».

Revenind la definitia lui Renan despre natiune, se pare ca memoria colectiva a retinut « "curajul" manifestat de Tell si puterea de "sacrificiu" a unui sot, tata, dar in primul rand, confrate. Am pus sacrificiul si curajul in ghilimele, pentru ca acestea devin simboluri ale constiintei nationale. Aceste simboluri sunt transmise si astazi din generatie in generatie copiilor elvetieni dar nu numai lor. Bataliile au existat, fiind datate istoric de catre cronicari. Tell si Winkelried sunt mituri, deoarece inca nu exista acea certitudine « stiintifica » pentru a fi confirmate. Evenimentele fiind transmise pe cale orala.

Un monument istoric ce-l reprezinta pe Tell, se gaseste in Altdorf, cantonul Uri si a fost ridicat in 1895, avand inscriptionata ca data a « juramantului celor trei », anul 1307. Despre acest aspect la sfarsitul articolului in nota de subsol. Tot in Altdorf, exista si un muzeu dedicat lui Wilhelm Tell. Lucrarea cu acelasi nume a lui Schiller, este o lucrare literara fara baza reala istorica, dar cu putere de inaripare a fanteziei.

O statuie dedicata lui Arnold Winkelried, se afla in Stans canton Nidwalden. Arnold Winkelried este perceput ca o figura istorica a impacarii, al anului 1848, iar gestul sau este deseori asimilat acelui sacrificiu suprem, aidoma lui Isus. Din punct de vedere geografic, in partea centrala a Elvetiei exista un traseu numit « Weg der Schweiz » ce reprezinta pe parcursul a 27Km, momentele formarii Statului elvetian. Detalii pentru iubitorii de drumetii, pot fi gasite aici :

http   ://www.weg-der-schweiz.ch/de/

O alta personalitate istorica importanta care a marcat „simbolul constiintei nationale este Henri Guissan (21.10.1874-8.04.1960) General Suprem in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. El este cel care prin decizia luata in timpul confruntarii cu regimul fascist, a redefinit termenul de autodeterminare dandu-i o simbolistica la nivel national. A sustinut departarea de sistemul nazist, pledand pentru pastrarea neutralitatii cu riscul unui atac armat din partea adeversa. Decizia lui Guissan de a confrunta nazistii a fost perceputa de cetateni ca fiind aidoma deciziei lui David impotriva lui Goliath. Autodeterminarea devenind de atunci, un deziderat national. Guissan este din pacate mentionat si negativ, atunci cand se face referire la cine si cum a fost in cunostinta de cauza de atrocitatiile regimului nazist.

Un résume istoric : ·

1291 - anul „juramantului“ depus de cei trei reprezentanti ai cantoanelor Uri, Schwyz si Unterwalden ce au format nucleul natiunii helvete, juramant confirmat ceva mai tarziu printr-un document istoric controversat (Bundesbrief) caruia i s-a atestat de curand autenticitatea perioadei in care se presupune ca a fost scris, prin metoda C-14. Intrebarea ce ramane insa fara raspuns, este daca cei trei tarani sunt initiatorii acelui document scris in limba latina.

1648 - eliberarea Elvetiei de sub dominatia Imperiului german

1798 - Republica Helveta. Este un moment pe cat de scurt, pe atat de complex din punct de vedere al aliantelor din istoria Elvetiei. Pe scurt, aceasta forma de Stat a existat intre 1798 si 1803 avand rodul de a influenta un curent ideologic pornit de altfel chiar din Elvetia. Initiatorii acestui curent sunt J.J. Rousseau si J.M Pestalozzi. Sustinatorii ideilor promovate de Revolutia franceza au fost numiti « Patrioti ». Figura principala din aceasta perioada este Napoleon Bonaparte. Detalii despre lupte, aliante, Miscarea de rezistenta si revenirea la independenta cantonala si statala, le puteti gasi in lucrarea lui Holger Böning (detalii in bibliografie).

1815 - in cadrul Congresului de la Viena este recunoscuta neutralitatea Elvetiei.

1848 - anul in care Constitutia este votata de majoritatea cantoanelor ce s-au alaturat Confederatiei.

1891 - ziua de 1 august, este aleasa ca zi de Sarbatoare Nationala

1971 - introducerea votului electoral pentru femei.

Pana aici am definit forma “spirituala” a Sonderfall-ului elvetian. Din punct de vedere politic, el este construit pe cei patru piloni: democratie directa, federalism, voluntariat (Milizsystem) si neutralitate. Diversitatea culturala si lingvistica a poporului fac din Elvetia un caz special. Astfel, cetateanul controleaza statul cu ajutorul sistemului federalist prin instrumental democratiei directe si al unei implicari active sub forma de voluntariat. Din punct de vedere administrativ, structura Elvetiei in cifre, se prezinta astfel :

2. 2.722 de primarii; 26 cantoane si un Consiliu Federal format din 7 persoane.

Parlamentul reprezinta puterea legislativa (ei voteaza legile dupa ce au fost dezbatute in plenul celor doua Camere reunite). Parlamentul alege si voteaza Consiliul Federal (Guvernul) format din sapte persoane plus un Cancelar cu un mandat de patru ani. Cei sapte reprezinta puterea executiva. Prin rotatie anuala, unul dintre acesia reprezinta Elvetia ca Presedinte. Tribunalul Suprem Federal sediul in Lausanne si Luzern, reprezinta autoritatea judecatoreasca.Poporul este conform Constitutiei puterea Suprema in Stat, deci instanta politica suprema. Electoratul, in jur de 5,5 milioane persoane, reprezinta aproximativ doua treimi din populatia Elvetiei.Cetatenii elvetieni au o mare libertate in exprimarea politica. Astfel, aceastia pot decide prin cele patru instrumente ce le stau la dispozitie: das Wahlrecht, dreptul de a alege sau de a fi ales (o data la 4 ani se voteaza candidatii pentru Parlament) Stimmrecht - decizii ce se iau aproximativ de 4 ori pe an, Initiativenrecht - dreptul la initiativa si das Referendum - dreptul la referendum.

Alte date importante, ar fi, pe scurt, anii in care cantoanele au aderat la Confederatia Helveta. 1291 Nidwalden (Unterwalden), Schwyz si Uri;  1332 Luzern;  1351-1353 Zürich, Zug, Glarus, Bern.; 1481 Solothurn, Freiburg; 1501- 1513 Schaffhausen, Basel Land si Basel Stadt, Appenzell (Ausserr-/Innerrhoden);1803- 1814 Tessin, Thurgau, Waadt, St. Gallen, Graubunden, Aargau, Genf, Neuenburg, Wallis. Ultimul canton care s-a alaturat Confederatiei helvete, a fost Jura in 1979. Republica Rauraciana (azi Jura), a fost cedata cantonului Berna drept compensatie a perioadei napoliene dupa congresul de la Viena din 1815. In urma nemultumirilor sociale si al votului popular, Jura se alatura Confederatiei helvete ca membru cu drepturi depline.  Prin efort, vointa si constientizare, elvetienii au realizat un pact politic numit de ei "Bund"(unire/legatura). Aceste valori reprezinta astazi Elvetia. Cuvantul responsabilitate, apare de doua ori: prima data cand face referire la „Creatie“, a doua oara cand reaminteste necesitatea asigurarii unui viitor generatiilor urmatoare. Este Elvetia o tara responsabila fata de locuitorii ei si fata de „Creatie“ vs natura si resursele oferite de ea omului?

Daca raspunsul este afirmativ, atunci, indirect, enigma formarii unei natiuni pe principii total opuse celor care au determinat formarea altor natiuni este, intr-o oarecare masura, elucidata. Majoritatea statelor s-au format pe o unitate teritoriala si/sau o majoritate culturala, lingvistica si religioasa. Cu alte cuvinte, mai multi oameni stabiliti pe un anumit teritoriu, vorbitori de o singura limba, cu traditii si obiceiuri comune, cu o religie predominanta, formeaza o natiune. Nu si Elvetia! Patru limbi oficiale, apartenenta religioasa conflictuala, nu doar diferita, protestantism si catolicism, dezvoltare economica inegala, sunt doar cateva din aspectele esentiale ale diversitatii acestei natiuni. Cum a fost posibila aceasta unificare a unor state atat de diferite? Realizarea prin unificare a unei forte armate nu este singurul argument. Decizia unificarii se reflecta intr-un act de efort, vointa si constientizare a unei necesitati reflectate in majoritatea cantoanelor.

Intr-un proces evolutiv de formare a unui stat democratic, statul asimileaza usor dar sigur, fiecare structura importanta din societatea pe care o reprezinta. Astfel incat: armata, politia, educatia, sistemul economic, impozitarea, domeniul sanatatii sunt domenii centralizate. In unele sisteme de guvernamant centralizarea este totala, in altele, gen celui federativ, partiala. Elvetia are un sistem politic federativ unde suveranitatea cantonala si comunala este asigurata de stat. Acesta este unul din argumentele pro-unificare. Pe principiul, accept diversitatea daca imi este asigurata identitatea. Constitutia helveta nu impune, nu decide, ci indica doar directia in care fiecare canton in parte, trebuie sa-si formuleze legislatia. Privita prin prisma consensului si a compromisului, unificarea este un act de vointa, efort si constientizare a necesatatii, datorat unui simt mai mult decat treaz de responsabilitate. Acest « simt » al responsabilitatii pare sa aiba radacini in legende precum cea a lui Wilhelm Tell.

Documentul istoric ce atesta acel « juramant », der Bundesbrief, se doreste a fi un fel de certificat de nastere al natiunii helvete. Numele dat tarii si drapelul national au ca origine numele si steagul cantonului Schwyz, in 1291 cel mai puternic canton dintre cele trei, initiatoare ale Confederatiei. Cum denumirea in limba latina a statului elvetian este Helvetia, multe cantoane preiau aceasta varianta, tocmai pentru a crea un sentiment de apartenenta inclusiv acelor cantoane care s-au alaturat mai tarziu Confederatiei, dar mai ales, care au alta limba, religie si cultura decat cea a cantonului Schwyz.

Elvetia este o natiune stat. Acesta realitate contribuie la definirea ei ca fiind un caz special. Este o natiune ce s-a format printr-un puternic act de vointa, prin gasirea acelor puncte comune si printr-o atitudine echitabila vizavi de partenerii semnatari ai pactului originar. Nimeni nu este mai presus de nimeni. Conflictul religios si reprimarea vointei catolicilor de catre liberalii conservatori (majoritatea protestanti) a fost redefinit, implicandu-i pe acestia in deciziile politice, si oferindu-le mitul Wilhem Tell ca un echilibru intre ratiune, gandire liberala, si spiritualitate.

Memoria colectiva are acel « spirit » care uneste oamenii cu un scop si viziuni comune. Indiferent cum mai este definita o natiune din punct de vedere politic sau administrativ, cuvintele scrise la inceputul acestui articol, se adeveresc: Elvetia este o comunitate de oameni cu o viziune majoritara despre trecut, prezent si viitor. Indiferent de rasa, etnie, limba sau obiceiurile pe care le au. Ei au avut sansa sa se regasesca pe un teritoriu devenit apoi comun. Nu teritoriul a definit natiunea ci ei, locuitorii, au definit teritoriul. Puterea unui popor se masoara in binele celui slab! Statul este, sau ar trebui sa fie, doar instrumentul prin care cetatenii lui se organizeaza spre binele lor intr-o armonie cu cei de langa ei.

GEOPOLITICA ROMANIEI de Aleksandr Dugin

1. Geniile romanesti si identitatea romaneasca. Romania a dat lumii, mai ales in secolul al XX-lea, o intreaga pleiada de genii de nivel mondial: Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Stefan Lupascu, Jean Parvulescu, Vasile Lovinescu, Mihail Valsan si multi altii. Desi o tara mica din estul Europei, Romania a avut in plan intelectual o contributie semnificativa la civilizatie, comparabila cu aceea a natiunilor europene mari, aproape depasindu-le. Aceasta caracteristica a intelectualismului romanesc reflecta spiritul gandirii europene, indisolubil legat de spiritul traditiei, avandu-si originile cu sol, radacini si tendinte, in Antichitate, cat si in eternul Orient european ortodox, ramas neschimbat.

Profesorul italian Claudio Mutti, in articolul „Mircea Eliade si unitatea Eurasiei” face referire la „natura eurasiatica a culturii romane”. El il si citeaza pe Eliade: “ Ma simteam descendentul si mostenitorul unei culturi interesante, deoarece e situata intre doua lumi: lumea occidentala, pur europeana, si lumea orientala. Eu ma trageam deopotriva din aceste doua universuri. Cel occidental, prin limba latina si prin mostenirea romana in obiceiuri. Dar ma trageam si dintr-o cultura influentata de Orient si inradacinata in neolitic. Toate acestea sunt adevarate pentru un roman, dar cred ca sunt la fel de adevarate si pentru un bulgar, un sirbo-croat, in ultima instanta, pentru Balcani, pentru sud-estul Europei si o parte a Rusiei.”. (M. Eliade, L’épreuve du Labyrinthe, Entrétiens avec Claude-Henri Rocquet, Pierre Belfond, Paris, 1978, p. 26 – 27).

Identitatea romaneasca face in acelasi timp o simbioza intre vectorii civilizatiei, de Vest si de Est, fara a evidentia, in final, pe niciunul dintre acestia. In aceasta consta unicitatea Romaniei ca societate, ca tara si a romanilor ca popor. Romania si romanii au fost divizati intre imperiile Orientului (Imperiul Otoman) si Occidentului (Imperiul Austro-Ungar) si inainte de acestea, au cunoscut deosebirile dintre biserica de rit grec (pravoslavnica) si limbile romanice (romanitate).

Pentru eurasianistii rusi, acesta nu poate fi decat unul dintre cele mai potrivite puncte de apropiere, inclusiv ei luand in considerare o combinatie a coordonatelor occidentale si orientale in cultura si istoria rusa, declarand de asemenea, o identitate specifica poporului si statului rus. P rin urmare, in cadrul dialogului romano-rus al culturilor ar trebui luata in considerare doctrina euroasiatismului, care este de sine-statatoare dar care, prin diferentele, diversitatea si proportiile  de care dispune, ne ofera o baza solida pentru apropiere, intelegere reciproca si prietenie. In consecinta, traducerea in limba romana a lucrarii „Fundamentele geopoliticii”, care este programul scolii geopolitice eurasiene ruse, poate fi considerata ca un punct de reper. Eu sper ca familiarizarea cu gandirea scolii ruse de geopolitica eurasiatica sa duca la intelegerea de catre romani a paradigmei de gandire si actiune a Moscovei atat in privinta trecutului, cat si a prezentului.

2. Romania si structura optiunilor geopolitice (euroatlantism si eurocontinentalism) Acum, cateva cuvinte despre geopolitica Romaniei. In conditiile actuale, termenul de „geopolitica Romaniei” nu este destul de potrivit, daca luam in considerare Romania ca subiect de geopolitica. In arhitectura lumii contemporane, asemenea subiect nu exista. Aceasta decurge din logica de implementare a globalizarii, situatie in care problema se prezinta astfel: va fi o singura „lume stat” (World state), cu un guvern mondial, condus si dominat in mod nemijlocit de „Occidentul bogat”, in primul rand de SUA  sau se va stabili un echilibru intre „spatiile mari” (Grossraum) ale „imperiilor noi” care vor integra ceea ce fusesera pana atunci „state nationale”. In lumea noastra, trecerea de la statele natiune suverane (asa cum a fost in Europa, din secolul al XVI-lea pana in secolul al XX-lea) se va face spre un guvern mondial (lumea unipolara) sau spre un nou imperiu (lumea multipolara).

Dimensiunea Romaniei ca stat nu ne permite in ambele cazuri sa spunem ca Romania, nici macar din punct de vedere teoretic nu ar putea deveni un „pol”, situatie in care se gaseste chiar si o tara de dimensiunea Rusiei de azi, cu tot potentialul ei nuclear, cu resursele ei naturale si mesianismul sau istoric.

In acest conditii, „geopolitica Romaniei” face parte din sectiunea „geopolitica Europei unite”. Acest fapt nu este doar un dat politic actual, Romania fiind membru al Uniunii Europene, ci decurge inevitabil si din situatia sa geopolitica. Dar mai mult decat atat, insasi „geopolitica Europei unite” nu este ceva garantat si securizat. Chiar si Europa ca intreg, Uniunea Europeana, se poate baza pe suveranitate numai intr-o lume multipolara si numai intr-un asemenea caz Europa va fi suverana si implicit, Romania, ca parte a acesteia, va beneficia de suveranitate. Adoptarea modelului unipolar de dominatie americana, care-i refuza Europei suveranitatea, va influenta si Romania ca parte a acesteia.

Prin urmare, familiarizarea cu problemele geopolitice nu este ceva necesar si vital, dar chestiunea poate fi luata in considerare atunci cand este vorba despre largirea orizontului intelectual.

Intr-adevar, daca luam in considerare ceea ce am spus mai sus, referitor la contributia romanilor la stiinta si cultura europeana, geopolitica ar putea fi o baza foarte importanta pentru a determina rolul si functiile Romaniei in context european. Nu este intamplatoare deci, constructia geopolitica si ideatica ce ocupa o parte semnificativa in romanele excelentului scriitor franco-roman Jean Parvulescu, eseist si poet – un model european si un ganditor profund.

Dilema geopoliticii europene poate fi redusa la o alegere intre euro-atlantism (recunoasterea dependentei de Washington) si euro-continentalism. In primul caz, Europa isi abandoneaza suveranitatea in favoarea „fratelui mai mare” de peste mari, iar in cel de-al doilea insista asupra propriei suveranitati (pana la organizarea unui model geopolitic si strategic propriu). Aceasta optiune nu este complet finalizata si la modul teoretic, faptul depinde de fiecare dintre tarile U.E. si in consecinta, inclusiv de Romania. Din aceasta cauza, referitor la geopolitica Romaniei, in sensul strict al acestei notiuni, devine necesara in contextul actual implicarea constienta si activa in alegerea viitorului Europei – dependenta sau independenta, suveranitate sau vasalitate, atlantism sau continentalism.

3. O geopolitica a „cordonului sanitar”

In chestiunea stabilirii identitatii geopolitice a Europei se poate identifica modelul urmator: tarile „Noii Europe” (New Europe) – tari est-europene ce tind sa se situeze pe pozitii rusofobe dure, aderand astfel la orientarea euro-atlantica, delimitandu-se si instrainandu-se totodata de actualele tendinte continentale ale Vechii Europe – in primul rand Franta si Germania (Marea Britanie fiind, in mod traditional, aliata a SUA). Aceasta situatie are o lunga istorie: Europa de Est a fost in permanenta o zona a litigiilor dintre Europa si Rusia, un exemplu fiind acela din secolul al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea cand Marea Britanie a folosit aceasta regiune, in mod deliberat, ca un „cordon sanitar” conceput pentru a preveni o posibila alianta intre Rusia si Germania, alianta ce ar pune capat dominatiei anglo-saxone asupra lumii. Si in zilele noastre se intampla acelasi lucru, singura diferenta fiind aceea ca acum se pune accent pe proiecte energetice, in tarile „cordonului sanitar” aparand argumentul potrivit caruia este vorba si despre o revansa pentru „ocupatia sovietica” din secolul al XX-lea. Argumente noi, geopolitica veche.

Romania este una dintre tarile „Noii Europe” si prin urmare face parte din „cordonul sanitar” in mod obiectiv. In consecinta, alegerea geopolitica a Romaniei este urmatoarea: fie de partea continentalismului, ca  tara cu o veche identitate europeana, fie atlantista, indeplinindu-si astfel rolul de „cordon sanitar” in favoarea SUA. Prima optiune implica, printre altele, edificarea unei politici amicale fata de Rusia, in timp ce a doua inseamna nu numai orientare anti-Rusia, ci si discrepanta fata de geopolitica continentalista a Europei insesi, fapt ce duce la slabirea suveranitatii europene in favoarea SUA si a lumii unipolare. Aceasta alegere geopolitica confera Bucurestiului cea mai mare libertate de a se implica in problemele importante ale politicii internationale.

4. Romania Mare

Si cum oare putem intelege, in aceasta situatie, proiectul constructiei geopolitice nationaliste a Romaniei, analog cu cel cunoscut sub numele de „Romania Mare”? In primul rand este vorba despre tendinta istorica de edificare a statului national roman, desfasurata in conditii istorice si geopolitice diferite. Aici putem apela la istorie, incepand cu vechii geto-daci, mentionandu-i pe Burebista si Decebal. Mai tarziu s-au format principatele Moldova si Tara Romaneasca (Valahia), formatiuni statale care au existat in mod independent pana la cucerirea lor de catre turci.

Este demn de mentionat si Mihai Viteazul, cel care a infaptuit la inceputul secolului al XVII-lea unirea Valahiei, Moldovei si Transilvaniei. Romania si-a castigat statalitatea nationala abia in secolul al XIX-lea, aceasta fiind recunoscuta la Congresul de la Berlin din 1878. Ponderea strategica a Romaniei a depins, chiar si in conditiile dobandirii independentei, de fortele geopolitice din vecinatate. A fost o suveranitate relativa si fragila, functie de balanta externa de putere, intre Sud (Imperiul Otoman), Vest (Austro-Ungaria, Germania, Franta, Anglia) si Est (Rusia). Prin urmare, proiectul  „Romania Mare” a ramas o „utopie geopolitica nationala”, desi a capatat o expresie teoretica integrala prin planurile de infaptuire a unui stat roman traditionalist ale teoreticienilor „Garzii de Fier” (Corneliu Zelea-Codreanu, Horia Sima), iar in perioada urmatoare Realpolitik-ul de la Bucuresti a fost obligat, de catre forte mult mai mari decat potentialul Romaniei, sa faca o optiune, Antonescu fiind atras spre Germania, Ceausescu spre Uniunea Sovietica.

Pentru a  intari identitatea nationala, „utopia nationala” si chiar „utopia geopolitica”, este extrem de important sa nu se renunte in niciun caz la proiectul „Romania Mare”, dar sa nu se ia in considerare aspectele concrete ale imaginii hartii geopolitice, deoarece un apel la „ideal” ar putea fi un element de manipulare, cu atat mai mult cu cat Romania nu dispune, nici macar pe departe, de capacitatea de a-si apara, in aceste conditii, suveranitatea sa asupra Romaniei Mari in fata potentialilor jucatori geopolitici la nivel global si regional (SUA, Europa, Rusia).

5. Instrumentalizarea nationalismului romanesc de catre atlantism

Una dintre formele cele mai evidente de instrumentalizare a ideii de „Romania Mare” se manifesta in zilele noastre, cand aceasta idee este utilizata in interesul atlantismului. Aceasta are un obiectiv clar: nationalismul romanesc (perfect legitim si rezonabil in sine), in Realpolitik apelandu-se la ideea de integrare a Republicii Moldova. S-ar parea ca totul decurge firesc. Dar aceasta dorinta legitima de a se uni un grup etnic intr-o singura tara, in conditiile in care aceasta este membra NATO, va duce la deplasarea frontierelor acestei organizatii mai aproape de Rusia si, in acest caz, contradictiile dintre Moscova si Uniunea Europeana – Occidentul, in general – se vor exacerba. In alti termeni, utopia nationala „Romania Mare” se transforma, in practica, intr-o simpla extindere a „cordonului sanitar”, ceea ce nu ar fi in beneficiul Uniunii Europene, ci al SUA si al atlantismului.  In acest context, proiectul atlantistilor joaca, in cele din urma, pe mana desuveranizarii Europei, dovedindu-si in mod indirect caracterul antieuropean sau, cel putin, anticontinentalist.

La integrarea Republicii Moldova se adauga si Transnistria, care este o pozitie strategica pentru Rusia in aceasta regiune. Transnistria este foarte importanta din punct de vedere strategic pentru Moscova nu numai in relatiile pe termen lung cu Republica Moldova, fiind o parghie de influenta, dar – si acest fapt este mult mai important – in perspectiva prabusirii probabile a Ucrainei si separarii ei in doua parti, de vest si de est, care se va petrece mai devreme sau mai tarziu, ca urmare a politicii Kievului de dupa Revolutia Portocalie. In „Fundamentele geopoliticii” se afla un capitol despre dezintegrarea Ucrainei. Respectivul capitol a fost scris la inceputul anilor ’90 dar, dupa Revolutia Portocalie din 2004, aceasta analiza geopolitica a devenit mai exacta, mai precisa. Intr-o anumita etapa, Transnistria va deveni o baza foarte importanta a Rusiei in aceasta regiune. In aceasta perspectiva, Romania Mare devine o piedica, ceea ce strategii atlantisti au prevazut inca de la inceput.

Frictiunile dintre Romania si Ungaria si chiar unele cu Ucraina nu sunt importante pentru atlantisti, iar acest aspect al nationalismului romanesc nu va avea sprijinul atlantismului, in afara de faptul ca la un moment dat SUA vor considera ca pot folosi acest aspect pentru a destabiliza situatia dupa modelul european al destramarii Iugoslaviei.

Jucandu-se cu sentimentele patriotice ale romanilor, operatorii geopoliticii mondiale se vor stradui sa-si atinga scopurile lor specifice.

6. Romania in cadrul proiectului Eurasia

Acum se poate prezenta, in cateva cuvinte, modelul teoretic de participare a Romaniei la Proiectul Eurasia. Acest proiect presupune stabilirea, in zona de nord a continentului Eurasia, a doua unitati geopolitice, „spatii mari” – european si rus. In acest context, Europa este conceputa ca un pol, ca o civilizatie. La randul ei, Rusia-Eurasia cuprinde Sudul, inclusiv zona traditionala de influenta a Moscovei in Sud (Asia Centrala, Caucaz), si vestul (Belarus, Ucraina de Est, Crimeea). Momentul cel mai important intr-o arhitectura multipolara este eliminarea „cordonului sanitar”, acest perpetuu mar al discordiei, controlat de anglo-saxoni si care intra in dezacord fie cu Europa, fie cu Rusia. Prin urmare, aceste tari si popoare care, in mod obiectiv tind sa constituie Noua Europa, vor trebui sa isi redefineasca identitatea geopolitica. Aceasta identitate trebuie sa se bazeze pe o regula principala: alaturi de Europa si alaturi de Rusia, in acelasi timp. Integrarea in Europa si relatiile amicale cu Rusia – acesta este podul care leaga cei doi poli ai unei lumi multipolare.

Trei tari din Europa de Est, posibil in alianta cu altele, ar putea sa indeplineasca aceasta misiune mai bine decat altele – Bulgaria, Serbia si Romania. Bulgaria este membra a Uniunii Europene, este locuita de o populatie slava si este ortodoxa. Serbia nu este membra a Uniunii Europene, este locuita de slavi, este ortodoxa si este, in mod traditional, simpatizanta a Rusiei. In cele din urma, Romania, o tara ortodoxa, cu misiunea sa metafizica si o responsabilitate sporita pentru soarta Europei. In acelasi mod, dar cu unele modificari, se poate vorbi si despre Grecia. Astfel, Romania si-ar putea gasi o pozitie demna in proiectul Eurasia prin dezvoltarea calitativa a spatiului cultural si social ce face legatura Estului (Rusia) cu Occidentul (Europa), acest spatiu asumandu-si astfel identitatea tarilor europene ortodoxe, ramanand intacte caracteristicile distinctive nationale si culturale (fara a le dizolva in lumea stereotipa a globalismului sau aflandu-se sub influenta modului de viata american care anihileaza toate caracteristicile etnice). Integrandu-se in Uniunea Europeana si stabilind legaturi stranse cu Rusia, Romania isi va putea asigura dezvoltarea economica si-si va putea pastra identitatea culturala.

Fara indoiala, acest proiect necesita o analiza atenta si trebuie sa fie rezultatul unui efort intelectual deosebit de serios din partea elitei romanesti, europene si rusesti.

7. Corectii la lucrarea „Fundamentele geopoliticii”

Cartea este scrisa pentru cititorii din Rusia dar, dupa cum arata numeroasele sale traduceri si reeditari in alte limbi – in special turca, araba, georgiana, sarba etc. – trezeste interesul si in afara frontierelor Rusiei. Nu trebuie uitat faptul ca lucrarea a fost scrisa in anii ’90 ai secolului trecut, fiind destinata rusilor care-si pierdusera idealul national, in climatul si confuzia generate de reformele liberale si de expansiunea Vestului, cele mai multe dintre texte reflectand realitatile internationale din acea perioada. Dincolo de toate acestea insa, lucrarea contine referiri esentiale la constantele geopoliticii, comune in toate timpurile si, in mod precis, la spatiul euroasiatic.

Principiile enuntate in „Fundamentele geopoliticii” au fost dezvoltate si aplicate la noile realitati istorice de la inceputul anilor 2000, fiind regasite in lucrarile mele de mai tarziu: „Proiectul Eurasia” , „Fundamentele Eurasiei”, „Geopolitica postmoderna”, „A patra teorie politica”, etc.   „Fundamentele geopoliticii” se remarca prin prezentarea metodei geopolitice de baza aplicata la cazul Eurasia.

In mai multe momente de dupa publicarea lucrarii „Fundamentele geopoliticii”, textul a fost revazut de fiecare data sub influenta evenimentelor in desfasurare, fapt ce a dus la clarificarea anumitor puncte de vedere. Inainte de toate, autorul si-a revizuit atitudinea fata de Turcia, initial negativa datorita aderarii Turciei la NATO si actiunilor activistilor turci in Rusia anilor ’90 in tarile CSI. Spre finele anilor ’90, situatia din Turcia a inceput sa se schimbe, in sensul ca unii membri ai gruparilor kemaliste din cadrul comunitatilor turco-militare, precum si elita intelectuala si multe partide si miscari politice si-au dat seama ca identitatea nationala a Turciei este amenintata cu disparitia in cazul in care Ankara va continua sa execute ordinele Washingtonului in politica sa internationala si regionala. Aceste cercuri ridica un mare semn de intrebare, chiar si in ceea ce priveste integrarea Turciei in Uniunea Europeana, tocmai din cauza temerilor privind pierderea identitatii turce. Turcii insisi vorbesc din ce in ce mai mult despre eurasianism, vazand aici locul pentru identitatea lor, asa cum deja fac rusii si kazahii. Deocamdata, parerile sunt impartite, atat in elita politica, dar si in randul populatiei. Aceasta se reflecta si la nivelul unor lideri turci care se gandesc cu privire la posibilitatea retragerii Turciei din NATO si la o apropiere de Rusia, Iran si China, intr-o lume multipolara (de exemplu, generalul Tuncer Kilinc).

Aceasta evolutie a politicii turcesti nu se regaseste in „Fundamentele geopoliticii”, subiectului fiindu-i dedicata, in intregime, lucrarea recenta „Axa Moscova-Ankara”. Cu toate acestea, in ciuda pasajelor anti-turcesti, turcii au dovedit interes fata de „Fundamentele geopoliticii”, aceasta devenind o lucrare de referinta si un adevarat manual pentru liderii politici si militari, deschizandu-le acestora o alta perspectiva asupra lumii, nu numai dinspre Vest, dinspre Occident, ci si dinspre Est.

De asemenea, in carte nu sunt analizate victoria Moscovei in Cecenia, evenimentele de la New York din 11 septembrie 2001, incercarile de a se crea axa Paris-Berlin-Moscova in momentul invaziei americane in Irak, secesiunea Kosovo si razboiul ruso-georgian din august 2008.

Cu toate acestea, cititorul atent al metodelor prezentate in „Fundamentele geopoliticii” va fi in masura sa faca propria analiza privind Proiectul Eurasia. Geopolitica este in masura sa raspunda la intrebarile „ce” si „unde”, facand ca raspunsurile la acestea sa fie cat mai precise. Dar in ceea ce priveste un anume moment din viitor, se intelege ca predictiile nu pot fi chiar atat de riguroase. Geopolitica descrie cadrele de manifestare a evenimentelor in relatie cu spatiul, dar si conditiile si limitele proceselor in desfasurare. Dupa cum stim, istoria este o chestiune mereu deschisa si, prin urmare, evenimentele ce pot avea loc in aceste cadre se vor petrece si manifesta in moduri diferite. Desigur, evenimentele urmeaza intocmai vectorul logicii geopolitice, pentru ca uneori sa se abata de la el sau chiar sa se deplaseze in directia opusa. Dar si aceste abateri poarta, in ele insele, sens si explicatie geopolitica, implicand o suma de forte, iar fiecare dintre aceste forte tinde sa-si asume procesele, evenimentele, in propriul avantaj. Iar pentru aceasta se folosesc metode diferite – in afara armatei care, in deceniile trecute avea rol esential, acum capata o utilizare mai eficienta „reteaua” armata (razboiul retelelor), aceasta avand ca obiectiv stabilirea unui control asupra adversarului inca inainte de confruntarea directa, prin intermediul asa-zisei „operari a efectelor de baza”.

Cunoasterea sau ignorarea legilor geopoliticii (si desigur, toate efectele generate de acestea) in acest „razboi al retelelor” este determinanta. Si nu este surprinzator faptul ca tocmai aceia care beneficiaza cel mai mult de roadele geopoliticii, raspunzand intrebarii privind seriozitatea acesteia, declara ca, in principiu, nu se supun rigorilor ei. Moscova  01.10.2009

Aleksandr Gelyevich Dugin. profesor la Facultatea de Sociologie a Universitatii de Stat din Moscova, doctor in stiinte politice, lider al Miscarii Internationale Eurasia

Despre autor: DUGIN, Aleksandr Gelyevich, (n. 7 ianuarie 1962), filosof rus (doctor in filosofie, fondatorul neo-eurasiatismului), politolog (doctor in stiinte politice), publicist, rector al Noii Universitati, director al Centrului de Studii Conservatoare din cadrul Universitatii de Stat din Moscova, liderul Miscarii Internationale Eurasia (MED), cunoscator a 9 limbi straine, ortodox de rit vechi.

- din 1988 pana in 1991 – redactor sef al Centrului Editorial EON;

- din 1990 – redactor sef al antologiei „Dragul meu inger”;

- din 1991 – redactor sef al publicatiei „Elemente”;

- din 1991 – presedinte al Asociatiei Istorico-Religioase „Arktogaia”;

- din 1996 pana in 1997 – autor si prezentator al emisiunii Radio FINIS MUNDI (Radio 101 FM);

- din 1997 pana in 1999 – autor si prezentator al programului „Revizuirea geopolitica” (Radio Rusia Libera);

- din 1998 – consilier al lui Ghenadi Selezniov, presedintele Dumei de Stat;

- incepand cu anul 1999, presedintele sectiunii Centrul de Expertiza Geopolitica, expert-consultant al Consiliului pe probleme de aparare nationala de pe langa Presedintia Dumei de Stat;

- in anul 2000 sustine cursul de Filosofie Politica la Universitatea Independenta Ecologica si de Stiinte Politice;

- din 2001 presedintele Consiliului Politic (lider) al Miscarii social-politice Eurasia din toata Rusia;

- din 2002 pana in noiembrie 2003 – presedintele Consiliului Politic al Partidului Eurasia;

- din noiembrie 2003 – lider al Miscarii Internationale Eurasia;

- din martie 2008 devine, neoficial, ideologul partidului Rusia Unita, potrivit informatiilor de pe site-ul oficial al Miscarii Internationale Eurasia;

 - din 2008 – profesor la Universitatea de Stat „M.V. Lomonosov” din Moscova, director al Centrului de Studii Conservatoare din cadrul Facultatii de Sociologie a acestei prestigioase universitati.

Vasile Zarnescu    31 iulie 2010

 In fraza „Realpolitik-ul de la Bucuresti a fost obligat, de catre forte mult mai mari decat potentialul Romaniei, sa faca o optiune, Antonescu fiind atras spre Germania, Ceausescu spre Uniunea Sovietica“, verbul „a fost obligat“ impune expresia corecta „fiind impins“ si nu „atras“: ce putea sa-l atraga pe Ion Antonescu spre Germania, cind el era filoenglez? La orientarea spre Germania l-au obligat atit lasitatea si impotenta politica a liderilor principalelor partide – cazul Iuliu Maniu fiind emblematic, in acest sens –, cit si tradarea „aliatilor europeni“, Franta si Anglia fiind cazuri antologice. La fel se poate spune, mutatis mutandis, despre Ceausescu.  Este remarcabila pertinenta cu care politologul rus vorbeste despre destramarea Ucrainei (care, in opinia sa, pare iminenta), la aceasta perspectiva dezirabila referindu-ma si eu, in articolul „Necesitatea reintregirii Romaniei“ (cf. http  ://ro.altermedia.info/international/necesitatea-reintregirii-romaniei_9414.html#more-9414). Nu ne ramine decit sa asteptam aceasta destramare si, prin orice mijloace, sa o grabim. Se va realiza, astfel, inlaturarea de facto a consecintelor criminalului Pact Ribbentrop-Molotov (Hitler-Stalin), ale carei beneficii le detine Ucraina – „stat artificial, creat“, dupa cum a afirmat, apodictic, si Vladimir Putin la summit-ul N.A.T.O. de la Bucuresti.

00 GEOPOLITICA ROMANIEI de Aleksandr Dugin

http:  //calinmihaescu.wordpress.com/2010/04/18/geopolitica-romaniei-de-aleksandr-dugin/

Prefata scrisa de dl. Aleksandr Dughin, cel mai influent geopolitician rus contemporan, special pentru editia in limba romana a monumentalei sale lucrari, “Bazele geopoliticii” (apare in ianuarie la editura Eurasiatica.ro). Coperta lucrarii "Bazele Geopoliticii" de A.G. Dughin. Dl. Dughin face in aceasta prefata cateva precizari actualizate privind Romania Mare si relatia Rusiei cu Turcia si Romania. Lucrarea “Bazele Geopoliticii” este de asemenea insotita de o postfata exhaustiva, de aproape 100 de pagini, scrisa de cel mai recunoscut geopolitician roman, dl. prof. Ilie Bdescu, care constituie un prim raspuns romanesc intr-un potential dialog la nivel de think-thank geopolitic intre Romania si Rusia. In luna ianuarie, de pe situl www.eurasiatica.ro se va putea achizitiona lucrarea “Bazele Geopoliticii” cu un discount de 20% fata de pretul de coperta, cu expeditie prin curier si plata ramburs.


Ċ
Darcy Carvalho,
22 de fev de 2014 12:46
Comments